Nu sunt multe locuri în București cu o istorie atât de bogată ca Pasajul Villacrosse. Prin 1655, în urma unor vânzări succesive, proprietară a locului ajunge bogata mânăstire Mihai-Vodă. Din pricina învecinării cu domeniul contelui Constantin Bălăceanu, care își pierduse capul înfruntându-l cu oaste austriacă pe Vodă Brâncoveanu, egumenul vinde locul vel armașului Bunea Grădișteanu, omul Puterii, cu dare de mână și strângător de moșii, cum dovedește un document din anul 1696.
Câțiva zeci de ani mai târziu, stăpân va fi marele vornic
Scarlat Câmpineanu care, pe la începutul secolului al XIX-lea,
zidește acolo un han pentru “mușterii înstăriți”. După moartea
vornicului, hanul va fi con¬dus cu mână de fier de vorniceasa
Luxandra, mama marelui revoluționar Ion Câmpineanu. La moartea ei,
petrecută în 1829, fetele moștenesc casele părintești, situate – cu
aproximație – pe actuala stradă Eugeniu Carada, hanul revenindu-i
lui Ioan, care îl va vinde în 1832 dragomanului Petrache Serafim
(tălmaci de limbă rusă pe lângă împăratul Napoleon în campania din
Rusia) și fratelui acestuia, doctorul Ion Serafim, absolvent în
anul 1815 al Facultății de Medicină din Paris.
Nu a fost o vânzare obișnuită. Iată și de ce: Ion Câmpineanu, boier
cu vederi liberale și membru fondator al Societății Filarmonice,
dorea să transforme “hanul părintesc” în¬tr-un “Palat Filarmonic”
cu bibliotecă, săli de conferințe și o sală de teatru în vederea
găzduirii Teatrului Național. Să se observe că proiectul său
prefigura în detaliu Ateneul Român, înființat, ca multe alte
instituții ce vizau emanciparea românilor, abia peste trei decenii,
când rușii își pierduseră calitatea de “putere protectoare” în urma
Războiului Crimeii.
Or, aflându-se în plin proces cu țarul Nicolae I pentru moștenirea
posesiunilor cantemirești din Bugeac, Câmpineanu era rău văzut de
baronul Ruckmann, consulul Rusiei în Principate. Singura șansă
pentru concretizarea proiectului era să nu mai figureze ca
proprietar, însă fără înstrăinarea absolută a hanului.
Pentru a înșela vigilența rușilor, înstrăinarea a fost făcută sub
formă de licitație, de fapt de pseudolicitație, întrucât
cumpărătorul era un apropiat al său inițiat în secretele Societății
Filarmonice. Frații Serafim au reprezentat acest tip de cumpărător
special. “Buni patrioți”, dată fiind și originea lor aromână, ei au
cerut Cârmuirii, în ianuarie 1834, să zidească un teatru, motivând
“că unul din mijloacele care haractirisesc un neam și îndulcesc
moralul său este teatrul”.
Nu cunosc răspunsul autorităților, însă îl intuiesc ca fiind
negativ, bănuind și o reacție ostilă la interpretarea “în cerc
restrâns” a piesei “Fanatismul” de Voltaire, în 29 august același
an. Sprijinită pe succesul acestui precedent (hanul este
răscumpărat și, în aprilie 1836), Societatea Filarmonică publica
următorul anunț: “Soțietatea întreprinzătoare a zidirii Teatrului
Național, după înștiințarea ce a dat în anul trecut, săvârșind
cumpărarea locului dumisale dragomanului Serafim ce se numește
Hanul Câmpineanului pentru 5.500 galbeni, se gătește acum pentru
închipuirea unui plan de teatru”. Traseul, dacă reușea, ar fi
readus “hanul” sub direcția lui Câmpineanu, ca șef al
“Soțietății”.
În realitate, vânzarea nu avusese loc: se tatonase vigilența lui
Ruckmann, care, ignorând articolul V al Regulamentului Organic, se
opunea din răsputeri “formării unui Teatru Național”. Tot ceea ce a
reușit Societatea a fost cumpărarea a doi munți din județul Buzău
“de la pol¬covnicul Ion Câmpineanu”.
Scopul? 0 comisie a “întreprinzătorilor zidi¬rii Teatrul Național
și anume polcovnicul Iancu Câmpineanu, Comisul Iancu Manu,
paharnicul Ioan Roset, comisul Petrache Poenaru și Ioan Iliad” va
încheia cu Petrache Serafim ceea ce în negustorie se numea “troc”.
În schimbul celor doi munți, dragomanul ceda “întreprinzători¬lor”
locul “ce se chiamă Hanul Câmpineanului de pe Podul Mogoșoaiei
împotriva caselor răposatului baron Meitani”.
Deși s-au întocmit toate zapisele necesare, rușii, care pricepuseră
subtilitatea afacerii, nu au permis acest schimb. Teama de
“luminile teatrului” și, mai ales, ura lor față de Ion Câmpineanu,
omul din umbră, își spuseseră cuvântul.
Teatrul Național va fi construit 15 ani mai târziu, după numeroase
intervenții la Vodă, tot sub ocupația rusă, tot în locul unui han,
Hanul Filaret, și tot pe Podul Mogoșoaiei, dar nu de Societatea
Filarmonică, obligată de țar să se autodizolve. Din banii adunați
cu atâta trudă, luminații boieri s-au gândit să-i înalțe o statuie
generalului Kiseleff – care locuia peste drum, în casa Meitani – pe
terenul viran ce despărțea Hanurile Câmpineanu și Filipescu. Era un
gest disperat de câștigare a bunăvoinței ocupantului. Dar inutil.
Kise¬leff a respins oferta, rugând ca din acești bani – până nu de
mult destinați zidirii unui Teatru Național, – să se realizeze “o
fântână, un pod, o șosea sau orice altă lucrare folositoare”!
Precum vedem, înălțarea unui teatru nu era ceva util… Dorința i s-a
respectat și o parte din sumă a fost înghițită de construirea
Uzinei de Apă de la Mihai Vodă și de conductele subterane, cealaltă
parte de amenajarea “Aleii celei mari”, rebotezată Șoseaua
Kiseleff, la care a lucrat până în august 1852 Karl Wilhelm Mayer,
creatorul Grădinii Cișmigiu.
După moartea dragomanului Serafim, în 1846, văduva acestuia, Maria,
a dăruit jumătate din han – aproape ruinat de cutremurul din 1838 –
unui ginere, arhitectul Xavier Villacrosse, iar cealaltă jumătate,
altui ginere, căsătorit cu Anastasia, blănarul de lux Mihalache
Macca. Villacrosse, catalan cu studii de specialitate la Paris, se
căsăto¬rise la 17 februarie 1843 cu Polixenia Serafim, care i-a
adus “ca zestre 1.000 de galbeni, mobile, argintării și haine în
valoare de 500 galbeni și prăvălia ce am clădit, cu două caturi, pă
locul ce moștenesc numit al Câmpineanului, după Podul Mogoșoaiei,
unde a fost cafe¬nea, ce-l am de moștenire de la răposat frate-miu
doftorul Ioan Sera¬fim”, cum specifica în actul dotal părintele
ei.
Villacrosse avea drept avere doar renumele de “arhitecton” șef al
Capitalei. Ridicase în 1842 întâia primărie a Capitalei – Sfatul
Orășenesc – dispărută în incendiul din 23 martie 1847 și luptase în
1836, alături de predece¬sorul său Hariton, pentru înălțarea
Teatrului Național “pe locul Câmpineanului”, deci în favoarea
viitorului socru. În 1840 chiar întocmise un proiect apreciat de
Vodă Bibescu, dar respins de ruși din motivele arătate mai-sus.
Referitor la acest proiect, regretatul Mihai Ispir observa:
“Planșele întocmite de Villacrosse conțin multe stângăcii, dar
con¬cepția sa (în comparație cu a lui Iacob Melic, n.n.) apare mai
rea¬listă, mai suplă, mai bine acomodată posibilităților mediului
ale cărui așteptări era chemat să le îndeplinească”. Așadar, în
anul căsătoriei cu fiica dragomanului, Xavier Villacrosse era “o
persona¬litate marcantă” a Bucureștilor și un om de încredere al
socrului său. Renumele său va atrage spre Hanul Câmpineanului
(devenit în timpul epidemiei de holeră din 1848 Hanul Villacrosse)
o clientelă subțire.
Prăvălia menționată în actul dotal fusese închiriată tipografului
și litografului Friedrich Walbaum, care, în scurtă vreme, va deveni
“tipograful Curții”. În același han, dar în partea dinspre Hanul
Castrișoaiei (existent și astăzi), anticarul M. Boitiți ocupa în
anul 1846 o prăvălie, cum rezultă din acest anunț: “M.Boitiți are
cinstea de a da în cunoștința înaltei nobilimi și cinstitului
public că a adus felurimi de giuvaericale și lucruri de aur de la
Viena și Paris pentru cava¬leri și dame, precum și feluri de
obiecte de rococo și, fiindcă nu va zăbovi aci multă vreme, are
cinstea a se recomanda la prăvălia sa ce este pe Podul Mogoșoaiei,
în casele domnului Macca, împotriva de casele lui Baron
Meitani”.
În 1849 trage la han doctorul Fabini, un om de suflet, care
specifica în anunțul său că “Săracii, în orice zi, vor găsi
ajutorințe până la 5 ceasuri după prânz la locuința sa, fără
plată”. În iulie 1852 un oaspete ilustru a onorat cu prezența sa
Hanul Câmpineanu-Villacrosse: Leon Lalanne, inginerul francez adus
cu multă cheltuială de “luminații boieri” pentru a introduce în
Țara Românească Sistemul Metric zecimal.
Era epoca în care hanul de lux se transforma în hotel, operație
extrem de costisitoare, după cum reiese din docu¬mente. Când nu au
mai ajuns banii împrumutați de la zarafi, Villacrosse s-a asociat
cu un anticar slovac, I. Wilczek, care a reușit în 1854 să preia
hotelul, pe care l-a rebotezat Stadt Pesth. Un an mai târziu,
arhitectul murea sărac și de “inimă rea” în casa sa din dosul
Grădinii Cișmigiu, astăzi colțul răsăritean făcut de strada Spiru
Haret cu strada Știrbei Vodă. În locul binemeritatului necrolog,
gazetele au publicat doar această înștiințare sinistră:
“Generalicescul Consulat al Franței poftește pe creditorii
răposatului Czavier Vilagros, fostul arhitect al statului, de a se
arăta la acest consulat cu documentele lor de creanță, spre a face
cuviincioasa punere la cale pentru despăgubirea lor”…
Din fericire, viața a mers înainte. Wilczek, inspirat, a construit
în cafeneaua hotelului o scenă, pe care se produceau seară de seară
dansatoare de can-can și cupletiste. În plus, în fiecare sâmbătă
aveau loc vestitele “baluri de societate”, organizate într-o sală
lungă și joasă, amenajată aproximativ la întretăierea celor două
pasaje (Macca și Villacrosse). Iată o amuzantă descriere datorată
lui N.T. Orășanu: “În fundul hanului lui Vilacros, la Stadt Pesth,
sunt balu¬rile lui Vilcek. Cele mai frumoase, cele mai vesele sunt
cele care au loc o dată pe săptămână sub numele de ‘0 du lieber
Augustin’. Aici se îngrămădesc junele modiste, venite să uite
întristata viață de toate zilele, aici negustorii înstăriți de pe
Podul Mogoșoaiei, aici junii care, după moda pariziană, preferă
amorurile cusătoreselor de tot felul și pierd ziua trecând în birje
pe la magazinele unde micile grizete cu părul bălai (majoritatea
harghitene, n.n.) cos la bonete, pălării, rochii sau fac flori,
vând panglici, mănuși etc. Ici vezi o damicelă simțibilă care
primește amorul propus de un june cu condiția de a nu o vedea decât
o oră pe zi și de a nu o controla de întrebuințarea celuilalt
timp… Înspre zi s-a dansat can-canul sub numele modest de horă și
l-au dansat mai ales pompierii, mai abitir ca la Mabile sau
Closerie des Lilas”.
Distracțiile au durat vreo trei decenii, foarte profitabile pentru
Wilczek și urmașii lui. Cum rezultă din presa vremii, între anii
1882-1887 s-au întreprins lucrări de anvergură conform planurilor
arhitectului Felix Xenopol, fratele marelui istoric și cu studii de
specialitate la Berlin. Hotelului, care avusese până atunci nouă
camere, i s-a dublat capacitatea. Mărginite de fostele hanuri
Castrișoaiei și Filipescu, ce a devenit între timp Palatul Dacia,
s-au construit pasajele Villacrosse și Macca în formă de potcoavă,
cu o ieșire în ac¬tuala stradă Carada, numită Pasajul Băncii.
Asemănarea cu “pasajele” din Paris și din Milano este izbitoare,
diferă numai proporțiile, impactul comercial fiind la fel de
puternic. Numărul mare de prăvălii, majoritatea cafenele și
magazine de bijuterii, a făcut din aceste locuri, mai ales după
acoperirea lor cu sticlă, prin 1891, când a avut loc inaugurarea
oficială, o veritabilă, însă costisitoare, inimă a Bucureș¬tilor.
Undeva, la etaj, a funcționat chiar și un templu masonic, vizitat
în anul 1886 de regele Oskar al II-lea în calitatea sa de Mare
Maestru al Marii Loji suedeze. Ușa Templului, precum și decorațiile
simbolice, mai există…
Noul secol XX va aduce și noi proprie¬tari ai pasajelor: Maican,
Bolintineanu, Gorjan, Ioanide, Creditul Iași, Bursa, care și-a avut
la Villacrosse primul sediu din Capitală etc. După 1950, în
bătrânele prăvălii din Pasajul Bijuteria, cum s-au numit în anii
ruso-comuniști pasajele înfrățite, au fost expuse lucruri de
Consignație, cam până în anul 1979, când întregul complex a fost
supus renovării.
De câțiva ani, trecutul – evident, “în haine noi” – încearcă să
reînvie gloria de altădată. În loc de încheiere o remarcă: pasajul
(folosesc singularul pentru plural) s-ar cuveni să fie reparat și
reacoperit cu sticlă, plouă și ninge în el ca “afară”. Iar Blocul
Rosenthal, impunătorul edificiu ridicat după planurile arhitectului
Radu Dudescu, face din intrarea în Pasajul Macca o intrare în
infern.
În imagini: 1. Intrarea în Pasajul Vilacrosse; 2. Ion Câmpineanu;
3. Blocul Rosenthal – Casa de Pensii a BNR; 4. Generalul Pavel
Dimitrievici Kiseleff; 5. Palatul Dacia și Hotelul Stadt Pesth
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București și Imnurile naționale la români. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).