Deși foarte sărăcit în ultimii 150 de ani de amintirile sale medievale, Bucureștiul păstrează printr-un miracol topografia solară a trecutului. Asemenea unor raze, căile (străzi ce, pornind din Centru, ajungeau la barierele orașului) izvorăsc încă din cercul care coincide cu hotarul Cetății din vremea lui Vlad Țepeș, din care au mai rămas să înfrunte viitorul câteva ruine șubrezite de incendii, de cutremure, de indolență și de rea-voință. Una dintre aceste raze este Calea Călărașilor, numită înainte de 1878 Podul Vergului și, uneori, Drumul Pantelimonului, pentru că se sfârșea în poarta Mânăstirii Pantelimon.
Cu patru-cinci secole în urmă, coasta dealului (până către strada Traian) era acoperită cu viile domnești, existente din anii domniei lui Alexandru cel Rău. Apoi, orașul extinzându-se, viile au dispărut puțin câte puțin. Totodată, moșiile boierești întinse către Colentina au făcut loc mahalalelor, rare fiind cele ce au rămas în memoria posterității. Erau mahalale de agricultori și meșteșugari, asemănătoare satului clasic, cu o biserică în mijloc,, care, în majoritatea cazurilor, a dat și numele mahalalei respective. Vechile catagrafii exclud orice dubiu asupra fenomenului de constituire a marelui oraș în această zonă.
Prima biserică întâlnită de-a lungul Podului Vergului este Sf. Vineri. Se spune că înainte fusese pe acele locuri un schit cu hramul Cuvioasei Paraschiva, ridicat în secolul al XIV-lea, și în care Mircea cel Bătrân a depus moaștele sfintelor Filofteia și Paraschiva. În anii 1644-1645, Nicolae Vel Aga, cunoscut ca Aga Niță, boier din neamul Bălenilor, a construit în apropierea schitului aflat în paragină o biserică de piatră, numită pe la 1700 Sf. Vineri, ambele locașuri fiind amintite de banul Mihai Cantacuzino în istoria Țării Românești, editată de Tunusli.
Nu se știe când și cum a dispărut vechiul schit. La jumătatea secolului XVIII, biserica SF. Vineri a intrat în grija boierilor Năsturel din Herăștii Ilfovului, care au cumpărat de la Constantin Băleanu casele lui Aga Niță. Biserica va fi reparată în câteva rânduri; i s-au ridicat împrejur chilii, i s-au dăruit moșii și o icoană făcătoare de minuni pictată la Viena, icoană care, de-a lungul veacurilor, a ținut trează speranța în sufletele bucureștenilor și ale tuturor celor care “au trebuință de mila șl ajutorul lui Dumnezeu și mijlocirea Cuvioasei Paraschiva”.
Prin strădania epitropilor, a vestitului protopop Tudor și a familiei Regale, s-au adăugat construcții de binefacere, puse in anii Primului Război Mondial in slujba Crucii Roșii. Această mândrie a bucureștenilor a fost demolată complet într-o zi de vineri (!), 20 iunie 1987. În ciuda miilor de credincioși stupefiați de hotărârea luată cu ură de către soții Ceaușescu, își arătase încă o dată colții spiritul funest al unei modernizări și laicizări prin ștergerea trecutului istoric și religios reînviat pe aceste meleaguri în 1860, când a fost distrus Colegiul Sf. Sava, pentru a se construi – nu se putea altundeva? – Universitatea.
În 1987 a căzut de altfel întreaga porțiune de început a Căii Călărașilor, inclusiv clădirea care a adăpostit în două rânduri Primăria Capitalei, situată în colțul format cu altă arteră modernizată până la ștergerea identității: Calea Văcărești. La doi pași de Biserica Sf. Vineri, în dreptul bulevardului Hristo Botev, numit până în anul 1948 bulevardul Domniței, în memoria Domniței Anca, fiica lui Constantin Șerban Voievod, curgea cândva pârâul Dâmbovicioara, care izvora din balta Icoanei. În vecinătatea acestei intersecții se afla casa vistierului Dan, adversarul lui Mihai Viteazul. Distrugerea ei și a detașamentului otoman găzduit de acest boier a însemnat semnalul pornirii războiului pentru unirea voievodatelor românești și, se pare, pentru reînvierea Imperiului Bizantin sub sceptrul marelui voievod. În apropiere, la întretăierea cu strada C.F. Robescu, numită cândva Ulița Vergului, se înalță Biserica Vergului, cu hramul Sf. Mina, zidită înainte de anul 1724 de mitropolitul Daniil. Mai este cunoscută și ca biserica Domniței Anca, dar nu există dovezi că ea ar fi ctitorit-o, deși în pisanie figurează o persoană cu numele Anca, dar ca fiică a popii Vlad și nu a lui Șerban Vodă. Biserica a fost numită “Vergului” pentru că a fost construită pe moșia marelui paharnic Vergo, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Nu se cunoaște întinderea acestei moșii, rămasă – caz destul de rar – în memoria posterității, putem presupune că până la intersecția cu strada Sf. Ștefan, adică până unde se întindea mahalaua Vergului și se oprea pavarea cu bârne de lemn a uliței.
Biserica Sf. Ștefan, de la capătul mahalalei, a fost ctitorită între anii 1764-1768, în timpul domniilor lui Ștefan Racoviță și a lui Alexandru Ghica. Cu toate că în textele unor istorici figurează drept unic ctitor clucerul Stoica, este posibil ca această calitate să fi fost împărțită cu Ștefan Racoviță, altfel Domnul nu ar fi avut dreptul să o închine la l9 mai 1765, în plină construcție, sfintei Mitropolii.
La intersecția cu strada Traian și în vecinătatea Bisericii Hagiului se află Hala Traian, înălțată prin 1896 conform planurilor arhitectului Giulio Magni, după secarea bălților care ocupau întregul spațiu până la întâlnirea cu ulița Popa Nan. Nu departe, între Popa Nan și Delea Nouă, pe la 1880 era menționată o vie, probabil un fragment din via care ocupa la acea dată porțiunea dintre strada Agricultori și Șoseaua Mihai Bravu. Între aceste vii se întindea mahalaua Delea Nouă, cu o biserică existentă în anul 1774, când o menționează banul Mihai Cantacuzino, dată anterioară celei din pisanie. Biserica avea un azil pentru bătrâni, de care s-a îngrijit Emanoil Protopopescu-Pake, și o casă parohială în stil neoclasic, cele două clădiri fiind despărțite simetric de clopotniță. A scăpat urgiei înnoitoare doar biserica…
Până la intersecția cu Șoseaua Mihai Bravu, pe odistanță de câteva sute de metri, cu greu mai recunoști ceva din trecut. Partea dreaptă este cu totul schimbată; se impunea doar o transformare care să nu afecteze existența de două ori seculară a acestui cartier pitoresc, străjuit pe la 1880 de o moară de vânt aflată chiar la barieră, astăzi in dreptul stației de metrou. Nueste un simplu regret paseist.
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București și Imnurile naționale la români. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).