Vasile Sturza
Basarabia și destinul ei secret
Mărturii și documente istorice
Editura Litera
Timp de mai multe decenii, istoria relațiilor sovieto-germane legate de anexarea Basarabiei a rămas – în URSS, dar și în România – un domeniu interzis cercetătorilor. Accesul la documente de arhivă nu era permis, iar textele publicate pe această temă au fost multă vreme considerate falsificări ale adevărului. În prezenta lucrare, publicului larg din România și din Republica Moldova i se propune o sinteză a documentelor de arhivă și a memoriilor unor participanți la evenimentele istorice legate de Basarabia.
Deși, în ultimii două sute de ani, Moldova a fost o periferie a Imperiului Rus și o provincie sovietică, suportând în repetate rânduri deportări, represiuni și orori ale politicilor totalitare, populația din Basarabia nu a fost asimilată, a rezistat și și-a păstrat vocația europeană. Viitorul Basarabiei se cuvine să fie altul. Prin recunoașterea independenței sale de către Federația Rusă, cu stabilirea relațiilor diplomatice și semnarea acordului de prietenie și colaborare de către președintele României, Ion Iliescu, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, ca moștenitoare de drept a Uniunii Sovietice în problema Basarabiei, Moscova a înțeles greșelile istoriei și ne-a dat un semn clar pentru a ne crea singuri viitorul. Vor înțelege oare politicienii de la Chișinău și de la București acest lucru? Și când?
Vasile Sturza, licențiat în drept al Universității de Stat din Chișinău, a fost ministru al justiției, ambasador la Moscova, Belgrad, Sofia, Skopje și Tirana și reprezentant al Chișinăului la negocierile privind statutul Transnistriei. Între 1990–2016 i-a consiliat pe toți președinții Republicii Moldova în problema transnistreană și în relațiile Republicii Moldova cu Federația Rusă.
Volumul „Basarabia și destinul ei secret” prezintă, în premieră, foarte multe documente inedite privind chestiunea Basarabiei în perioada interbelică. Multe dintre documentele germane și sovietice publicate aici au fost clasificate mai bine de cinci decenii și au fost puse la dispoziția cercetătorilor abia după prăbușirea URSS. Laolaltă cu alte memorandumuri, rapoarte diplomatice și memorii din epocă privind problema basarabeană, mai ales cele din anii 1939-1941, aceste documente contribuie la o mai bună înțelegere a modului în care a fost decis, prin forță, destinul Basarabiei.
Iată un fragment, paginile 126-137, despre votul privind alipirea la Regatul României:
Propunerea însăși de unire a fost pusă pe ordinea de zi de la 25 martie, a fost discutată timp de trei zile în secțiunile Adunării și a fost votată în fața unui public imens după dezbateri foarte largi. Acest vot reprezintă voința liberă a marii majorități a „Sfatului Țării”. În fapt, nu au fost decât 30 de abțineri și 3 voturi s-au pronunțat împotriva unirii. Un număr de 87 de membri au votat pentru unificarea cu România.
Votul a avut loc într-un moment în care calmul revenise în provincie ca urmare a acțiunii eficiente a autorităților basarabene. Membrii adunării care s-au abținut de la vot, ca și aceia care au votat împotriva unirii nu au avut nimic de suferit de pe urma atitudinii lor.
În aceste condiții, nu se poate susține imparțial că votul adunării ar fi fost dat sub o presiune oarecare. Delegația română declară în plus formal ca fiind inexact faptul că trupele române au pătruns în adunare.
„Sfatul Țării” este un organism constituit pe aceleași baze ca și dietele care s-au format în Ucraina, în Estonia, în Letonia, în Lituania, în Rusia Albă [Bielorusia], unde în aceleași circumstanțe și prin urmare cu aceleași drepturi s-au constituit state întâi autonome și apoi independente, care au fost recunoscute de guvernele sovietice, și de toate guvernele Europei.
Este prin urmare complet fals să se afirme că „Sfatul Țării” nu avea dreptul să dispună, așa cum a făcut, de soarta provinciei pe care o reprezenta. Dacă guvernul sovietic făcea aluzie la necesitatea unei Constituante în acest scop, ni se pare că i s-ar putea opune atitudinea sa față de Constituanta din propria țară.
După unirea liberă a Basarabiei cu Romînia, la 27 martie 1918, tot ceea ce a urmat, ca și deciziile memorabile de la 27 noiembrie 1918, când „Sfatul Țării” a votat reforma agrară și a confirmat unirea necondiționată, sunt chestiuni care privesc afacerile interne ale Romîniei.
Delegația română nu poate totuși să se împiedice să evidențieze că alegerile reiterate din 1919, 1920, 1922 pentru Parlamentul român, care au fost făcute în Basarabia ca în tot restul țării pe baza sufragiului universal, egal, direct, secret, proporțional și obligatoriu, au trimis în parlament sute de reprezentanți ai Basarabiei; între aceștia se găseau reprezentanții minorităților și circa 60% erau din opoziție. Chiar dacă aceste alegeri s-au făcut în mijlocul unor lupte politice foarte pasionale, nu s-a regăsit nici unul dintre cei care au fost aleși pentru a susține întoarcerea Basarabiei la Rusia; dimpotrivă, toți, fără excepție, s-au manifestat categoric pentru unirea cu România. Dacă unii reprezentanți ai Basarabiei au făcut critici politice acerbe, nu au avut niciodată intenția de a combate unirea însăși a Basarabiei.
Autoritatea deciziilor luate de „Sfatul Țării” nu poate, deci, să fie pusă la îndoială de guvernul sovietic. Acest organism a fost constituit ca urmare a revoluției ruse prin procedee analoage cu cele folosite de Partidul Bolșevic Rus în orice ocazie și de asemenea pentru a-și institui propria guvernare în Rusia. A înțeles și și-a exercitat drepturile de aceeași manieră precum celelalte organe revoluționare ruse. Deciziile sale reprezintă nu doar consecința comandată de o fatalitate ineluctabilă, a unei întregi evoluții istorice, ci satisfac și principiile democratice ale constituțiilor europene și în plus sunt în întregime conforme cu principiile guvernelor sovietice. Acestea din urmă nu au procedat niciodată altfel și nu au pus niciodată condiții de principiu pentru autodeterminarea popoarelor.
Deciziile luate de „Sfatul Țării” ca autoritate supremă a Republicii Moldovenești a Basarabiei, ca și evenimentele care au precedat și cele care au urmat acestor decizii reprezintă deci din plin pentru sovietici și pentru toată lumea manifestarea voinței clare și hotărâte a populației basarabene de a se uni cu România. Astfel, nu este decât un act calificat net drept de autodeterminare și prin dreptul său incontestabil că Basarabia, răpită cu foră din națiunea română, a revenit liberă la România.
Anghel Andreescu, Dan Bardaș
Acțiunile separatiste care vizează România
Editura RAO
Lucrarea tratează una dintre tendințele apărute la finalul celui de-al Doilea Război Mondial și anume politica de secesiune din Europa Centrală și de Est, luând ca exemplu spațiul românesc și politica revizionistă a populației maghiară. După o serie de considerații de ordin general cu privire la termeni precum dreptul minorităților, secesiune, autodeterminare sau autonomie, se face o trecere în revistă a tuturor acțiunilor revizioniste întreprinse pe teritoriul României de către reprezentanții populației minoritare maghiare cu sprijinul altor state, în principal al Ungariei.
Autorii dedică un amplu capitol acțiunilor de prevenire și combatere a acțiunilor separatiste violente, propunând o serie de măsuri în acest sens.
Un alt capitol se ocupă de „revizionismul maghiar după 1989”.
„Pentru ca să înțelegeți cât de mare este dorința noastră pentru a obține libertatea și independența vă asigurăm, domnule președinte, că suntem gata în orice clipă să ne dăm viața luptând ca să avem o Transilvanie Liberă și ca urmașii urmașilor noștri să nu mai trăiască niciodată sub administrația României” – acesta este un fragment dintr-o scrisoare trimisă de către maghiarii care trăiesc în afara Ungariei, inclusiv președintelui Ion Iliescu, dupa revoluția din 1989. Capitolul care tratează evenimentele petrecute în zona Ardealului după Revoluție poate schimba cu ușurință percepția asupra evenimentelor care au avut loc din 1989 și pană acum. Autorii propun și o serie de măsuri pentru prevenirea și combaterea mișcărilor separatiste violente.
Anghel Andreescu este chestor român de poliție în rezervă și a îndeplinit funcția de secretar de stat, șeful Departamentului Ordine și Siguranță Publică din Ministerul Administrației și Internelor (când i s-a acordat gradul profesional de chestor general de poliție – cel mai înalt grad din ierarhia Poliției Române, echivalent cu cel militar de general cu 4 stele) și director al Serviciului de Protecție și Pază și pe cea de comandant al Jandarmeriei Române.