O frază simplă, dar plină de tâlc, din “Hoțul de
orhidee”: “Vorbește prea bine ca să spună adevărul” (o constatare a
unui reporter, uluit de perfecțiunea discursului intervievatei
sale). Cred că Dan Constantinescu a realizat, la un moment dat, că
pictează prea bine, prea frumos, prea atractiv și a început să-și
regândească stilul, ca să nu riște să pară inautentic. Dacă e să ne
luăm după mărturisirile artistului, cotitura s-a petrecut în scoica
tainică a unei iluminări cvasimistice: “În 1990, am avut un vis,
când o voce mi-a poruncit: «Pictează zidurile memoriei! Pictează
zidurile memoriei!». M-a tulburat un pic această poruncă, deși sunt
un om extrem de orgolios, mi-am spus că trebuie să fiu smerit și să
respect această poruncă extrem de interesantă prin complexitatea
ei.”
Cunoscut ca pictor al orașului dogilor (dar și ca peisagist sau portretist în descendență Corneliu Baba, al cărui strălucit elev a fost), cu succes nu doar în ordinea prestigiului pe care i l-a conferit critica de specialitate, ci și în aria pieței de artă, Dan Constantinescu a început, credem, acest proces de tulburare a frumuseții prea evidente prin a stinge “viața falnicei” Veneții personale, renunțând, adică, la mirajul exotic al Ca’ Pesaro, Ca’ d’Oro și al altor palazzi cu splendoarea amplificată de reflexul apelor Canalului, și încercând să le restituie silueta spirituală, scheletul de lumină, urma vizuală lăsată pe faldurile unui giulgiu imaginar (foto 5). Cuvintele de ordine ale noii tendințe au devenit ștergerea, învăluirea, încriptarea, regresia. Noile palate palide, austere cromatic, corectate de estompă până în pragul ilizibilului, au devenit portalul prin care se poate pătrunde dincolo de vizibil, într-o lume de esențe pierdute. Categoricul, evidentul culorii și autoritatea contururilor au fost spălate, cu energia restauratorului, spre a da la iveală linia ascunsă a duhului care le-a pecetluit venirea pe lume.
“Zidurile memoriei” (proiect plastic la care lucrează de 16 ani încoace) sunt noul testament al lui Dan Constantinescu. Repere de iconografie creștină, cu scenografii ample sau cu focalizări de tip portretistic, sunt aduse în orizontul de șovăială, de indecizie, de presimțire al frescei străvechi, descoperită sub adstraturi succesive. Atunci când nu inventează, pictorul scoate din memoria arhivelor icoane existente, cărora le adaugă timp și o ceață melancolică.
O paranteză: anul acesta, pe la jumătatea lunii iulie, au fost descoperite în catacombele bisericii Santa Tecla, din Roma, cele mai vechi reprezentări cunoscute ale apostolilor (sfârșitul secolului IV d.Hr.). Experimentând o nouă tehnologie de eliminare prin laser a resturilor calcaroase și pojghițelor succesive de var, cercetătorii i-au văzut pe Petru, Pavel, Andrei și Ioan ieșind la iveală, când nimeni nu se aștepta, pe tavanul unei micuțe camere funerare, în tonuri palide de ocru și de roșu.
Întâmplarea mi-a revenit în memorie datorită actualei expoziții bucureștene* a lui Dan Constantinescu. Acolo, la Roma, “descoperirea” se datora alungării varului. La pictorul nostru, în această suită de originale recompuneri, albul de var este adăugat; nu atât ca o iluzie de vechime, cât ca o simulare a opacităților pe care figurarea paleocreștină și fibra creștinismului le-au avut de îndurat ca să ajungă până la noi.
O expoziție importantă, poate cea mai densă pictural și mai atent articulată ideatic pe care simezele bucureștene au găzduit-o în ultima vreme.
*) “Zidurile memoriei”, Galeria Galateca, noiembrie-decembrie 2010
Dan Constantinescu s-a născut în iunie 1950, la București. Absolvent al Institutului de Arte Plastice, promoția 1973, clasa profesor Corneliu Baba. Membru UAP. A avut circa 25 de expoziții personale, în țară și în străinătate.