Desi prezent in ultimul an al Universitatii clujene la Sibiu, Dominic Stanca nu era inca “acreditat” ca membru al Cercului Literar: la diferenta de varsta – care facea din el mezinul grupului nostru – se adauga extrem de discreta lui pasiune pentru literatura.
In plus, poate si faptul ca era varul lui Radu Stanca – personalitatea “nucleara” a tinerei noastre formatii scriitoricesti – l-a tinut intr-o marginalizare ce s-a dovedit, mai apoi, cu totul injusta.
Dominic a jucat un rol deosebit de important pentru noi in anii in care Cercul Literar isi cauta in Clujul readus Romaniei – oras care incepea sa se contamineze de “progresismul” unei inca suportabile culturalizari comuniste – un fagas pe care, in fapt, nu avea sa si-l mai regaseasca.
Era perioada in care visul nostru euphorionist avea sa ramana doar o fata morgana delirand in corespondenta dintre Radu Stanca si I. Negoitescu.
Aceasta perioada era, pentru noi, dominata inca de uriasa umbra a lui Lucian Blaga (care foarte curand avea sa fie indepartat din invatamantul superior si exclus din Academia Romana), de zbaterile intestine ale unui grup care, pus in imposibilitatea de a se manifesta literar, adica de a se afla “in elementul sau”, isi “rodea fraul” unei prea tumultuoase tinereti in pseudoconflicte prietenesti, precum si de noile tutele culturale – dirijate politic – care se instaurau incet dar inevitabil asupra vietii acestei capitale a Transilvaniei.
Zbaterile noastre interne il aveau ca ferment dizolvant pe mai tanarul Dominic, care incepea sa-si ocupe locul in sanul unei confrerii ce pana atunci il neglijase. In sensul acesta, cercul nostru a debutat la Cluj prin contestarea autoritatii si managementului organizatoric al celui care dirijase toate victoriile noastre sibiene – I. Negoitescu.
“Rebelul” care incita spiritele era tocmai Dominic: o revolta de catifea, desigur, in care poetul si autorul se afirma, pentru prima data, cu un incontestabil avant.
Fiind lipsit de ecou real “in afara”, grupul nostru se dezorganiza si se reorganiza neincetat, sub influenta – cand literara, cand exclusiv “mondena” – a acestuia, care aducea in mijlocul nostru umorul si barfa colegiala ce circulau in culisele teatrului.
Ne intalneam, de obicei, inaintea unui spectacol de opera, aproape seara de seara; apoi discutiile noastre din ce in ce mai aprinse continuau intr-un local de pe strada principala, bine primiti de un amabil patron de bodega.
Domnul Hanes si domnul ?ibrea erau, pentru noi, aceeasi persoana, desi fiecare isi avea bodega proprie, situata una in fata celeilalte, peste bulevard, si se concurau “la sange”.
Galagioasele noastre certuri din acele seri stropite cu bere s-au concretizat in multe documente literare (vreau sa zic: versificate) care zac si acum in sertarele regretatului Cornel Regman, singurul nostru “arhivar” din acel timp.
Dominic domina aceste amiabile diferende prin hazul sau ardelenesc, prin vioiciunea sa de povestitor, prin capacitatea sa de a “demonta” constructiile savante, pur fabulatorii, ale altui mare spirit locvace, Gary Sarbu.
Unul ne tinea la curent cu ceea ce se petrecea in culisele teatrului, celalalt cu sforile oficiale care se trageau in mediul universitar.
Doi dintre noi, care se socoteau mai seriosi – e vorba de Eugen Todoran si de mine -, studiam de zor impreuna cu Nego: de pilda celebra carte a lui Karl Jaspers “Die Psychologie der Weltanschauungen”.
Tot atunci, impreuna cu criticul nostru, am tradus piesa in versuri “Moartea lui Tizian” de Hugo von Hofmannsthal.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar