După ce, în Cinci plimbări prin cartier,Gonçalo M. Tavares și-a creat propriul spațiu utopic cu scriitori, locuit de cinci „domni“ – domnul Valéry, domnul Henri, domnul Brecht, domnul Calvino și domnul Walser –, în Alte cinci plimbări prin cartier le-a venit rândul domnilor Juarroz, Breton, Kraus, Eliot și Swedenborg să bată străzile, cafenelele și sălile de conferințe ale republicii literelor imaginate de scriitorul portughez. Cu umor, ironie și uneori cu amărăciune sau duioșie, Tavares creează o lume în același timp jucăușă și gravă, infuzată de o scriitură sofisticată, în care logicul și absurdul se împletesc cu măiestrie.
„Gonçalo M. Tavares a apărut pe scena literară portugheză înarmat cu o imaginație de o mare originalitate, care a spart toate tiparele tradiționale. Dacă adăugăm la asta o scriitură inventivă și îndrăzneață și o stăpânire perfectă a limbajului înseamnă că putem spune fără exagerare că există o perioadă înainte de Gonçalo M. Tavares și una după el.“ (José Saramago)
Gonçalo M. Tavares (n. 1970) este unul dintre cei mai importanți scriitori portughezi contemporani. A publicat romane, eseuri, povestiri, poezii și piese de teatru și predă epistemologie la Universitatea din Lisabona. A debutat în 2001 cu volumul de versuri Livro da Dança. Pentru romanul Jerusalém (2004) a primit Premiul José Saramago, Prêmio Portugal Telecom de Literatura em Língua Portuguesa și Premiul LER / Millenium BCP. A mai publicat, printre altele, volumul de eseuri Atlas do corpo e da imaginação (2013), O Bairro (Cinci plimbări prin cartier și Alte cinci plimbări prin cartier, Editura ALLFA, 2014) și romanele Um Homem: Klaus Klump (2003), A Máquina de Joseph Walser (2004) și Aprender a rezar na Era da Técnica (2007; Prix du Meilleur Livre Étranger, 2010). În 2011, Tavares a primit prestigioasele Grande Prêmio da Associaçao Portuguesa de Escritores și Prémio Literário Fernando Namora, iar până în prezent opera lui a fost tradusă în peste patruzeci și cinci de limbi.
„Trebuie să credem în puterea cuvintelor, și în același timp să fim circumspecți. Neîndoios, cuvintele sunt periculoase, există cuvinte care sunt foarte periculoase – dar nu ar trebui să uităm că, în ultimă instanță, violența, orice fel de violență extremă este întotdeauna rezultatul unei suspendări a cuvintelor.“ (Gonçalo M. Tavares)
Interviul era pe cale să înceapă. Domnul Breton se așeză, trase din țigară, fumă puțin. Porni apoi reportofonul. Începu interviul.
Întrebarea I
Permiteți‑mi să vă atrag atenția asupra unei probleme, domnule Breton. Cu toții cunoaștem noaptea și cele două laturi pe care le au toate nopțile: noaptea dinăuntrul casei și noaptea din afara casei. Adică: există liniște și previzibil, dar există în același timp teamă și straniu. Bineînțeles, se va putea spune întotdeauna că poezia nu se află nici de o parte, nici de cealaltă: noaptea are două laturi, iar poezia e ușa casei în clipa în care o deschizi și întunericul acoperă iarba și cerul. Dar atunci când ți‑e teamă trebuie să alergi spre casă; iar atunci când te plictisești trebuie să alergi spre partea din afară a nopții. Iar poezia, care pare un lucru static, rezolvă, în același timp, plictiseala și teama; ceea ce e bine și înseamnă două lucruri, în timp ce poezia e una singură.
Un lucru care se îndreaptă, în același timp, spre dreapta și spre stânga sa nu‑i un lucru util (pentru că utilitatea e o chestiune de distanțe exacte și predicții ilustrate prin grafice), ci un lucru sacru și magic.
Versul intrat pe sub piele nu‑i același lucru cu o durere sau cu inflamarea unui organ. Nu‑l înlătură medicamentele. Versul pe care omul îl știe pe de rost nu‑i înlăturat decât prin amnezie brutală. Sau prin excesul de informații pe care lumea imbecilă îl obligă să le acumuleze. Pentru că un vers nu are timbrul unei informații. Doar ca să dau un exemplu: oamenii care se ridică nu fac parte din aceeași specie animală ca oamenii care sunt doborâți și rămân la pământ. Așa e? Sunteți de acord, domnule Breton?
Domnul Breton nu răspunse la întrebare. Se ridică de pe scaun.
Privi în față și se văzu pe sine însuși.
Domnul Breton așezase o oglindă enormă în sală: fereastra cu viteza ideală.
Se întoarse, așadar, din nou către oglindă și, asigurându‑se că reportofonul este în continuare pornit, puse a doua întrebare.
A II‑a întrebare
Știm bine, domnule Breton, că munca nu se împarte tuturor, ca feliile unei pâini. Sunt unii care lenevesc și unii care acționează. Ce e nefăcut în lume nu are o substanță la fel de exactă ca lucrurile deja făcute – obiectele, alimentele etc. Munca – ceea ce e încă nefăcut – este viitorul, iar viitorul e definit numai prin codurile verbale ale profeților. Ceea ce e deja făcut – o masă sau pâinea de pe masă – constituie prezentul. Și, tot așa, există două poezii: una cu tendință spre peisaj și alta care se distribuie prin mișcarea viitoare a lucrurilor, ceea ce face ca învățarea unui vers să fie, uneori, desincronizată față de învățarea suferinței – pentru că nu suferi decât azi, niciodată mâine.
Să revenim la centru. Știm de multă vreme, domnule Breton (și domnul Breton, auzindu‑și numele, se îndreptă pe scaun), știm de multă vreme că nu se poate practica anatomia așa cum se practică, de exemplu, croitoria, sau o disciplină sportivă. Pentru că anatomia e ceva ce există ascuns înăuntrul corpului; e interioară ca imaginile mentale, deși mai puțin interioară decât imaginile mentale. Pentru că oasele, mi se pare, există, la urma urmei, în locuri mai puțin adânci decât ideile sau raționamentele. Dacă aș putea face conversia în metri sau centimetri de profunzime, aș spune că, dacă oasele unui corp există, de exemplu, la trei milimetri de la suprafață (pielea), raționamentele ar exista la trei virgulă treizeci de milimetri; iar aceasta este doar o aproximare, bineînțeles. Dacă faci excavații, cu instinct de arheolog, vei descoperi mai întâi tibia și peroneul, și abia apoi anumite celule inteligente. Sau, poate, mai potrivit ar fi: dacă sapi cu lopata ascuțită, vei descoperi mai întâi oasele occipital și frontal și abia apoi locul în care s‑a ivit înțelegerea celor trei legi ale lui Newton. Altfel spus: corpul omenesc înțelege ecuațiile de gradul doi și textul unui filosof într‑un loc mai adânc decât adâncul în care se află oasele. Dacă anatomia umană, în termeni de profunzime, s‑ar fi terminat cu oasele, omenirea n‑ar fi scris nici până acum Odiseea sau I Ching și n‑ar fi existat nici formula E=mc2. Și cât de mult ar lipsi din cotidianul nostru: când mâncăm, când bem, când dormim, când lucrăm, când iubim; cât de mult le‑ar lipsi obiceiurilor noastre formula, formula aceasta: E=mc2!
Cum am reuși să ne îndrăgostim? Și să ucidem? Cum am reuși să fim uciși?
Ironie, desigur, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce ocupa o nouă poziție în fața oglinzii), dar aici se află miezul problemei pe care o pun: oare ce lipsește mai mult din zilele animalului uman: formula E=mc2 sau versurile lui Rilke? Unii sceptici în privința Literaturii și Fizicii vor spune că nici lipsa uneia, nici a celorlalte nu va tulbura viața de zi cu zi a 99% dintre locuitorii oricărui oraș. Și vor mai spune că lipsa unei coji de pâine la ora prânzului sau un simplu ambuteiaj tulbură mult mai mult ziua unui cetățean decât uitarea formulelor Fizicii sau a formulelor vieții (poezia).
Problema formulelor Fizicii și a formulelor versurilor este că nici unele, nici celelalte nu sunt organice ca ierburile, pământul, ploaia, hrana de pe masă și frigul. Pentru că formulele nu sunt decât cristalizarea unei explicații. Iar explicațiile nu sunt organice, nu se mănâncă, nu defechează, nu se reproduc. Astfel, problema raționamentelor verbale sau numerice, sau chiar a apariției cuvintelor care constituie anumite versuri, problema, deci, a Lumii acesteia care a luat naștere din capul oamenilor este că nimic din toate astea nu se ronțăie. Chiar așa; scuzați‑mă, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce domnul Breton făcea un gest condescendent, ca și cum ar fi acceptat scuzele cuiva).
Când femeile cu gene lungi (continuă domnul Breton) și bărbații cu inima fremătândă spun că poezia este hrana lor, se vede bine că n‑au suferit niciodată de foame. Dar asta ar fi altă discuție. Să nu vorbim despre ce e fundamental, să vorbim despre poezie.
Iar în poezie se întâlnește alt aspect al acestei chestiuni, și anume următorul: un vers nu are carieră. Adică: mi se pare că un vers, când e puternic și bun, vine fără nimic în spate, fară un drum străbătut; se ivește din nimic. Înseamnă mult și e mare timp de o clipă, cât există în ochii și în capul nostru, apoi dispare.
Versurile puternice nu au carieră și nici, veți spune Domnia Voastră, trecut. Nu lasă, deci, urme, ca acelea pe care le lasă copiii și oamenii grei în nisip. Versul îți strivește, ce‑i drept, inima, de parcă ar fi opusul unui atac cardiac, simetricul bun al greutății rele. Un vers puternic nu are istorie cum au țările. Nu are invazii, regi asasinați, mișcări de rezistență, trădări; și patru adultere ale unei regine din Evul Mediu. Un vers, astăzi, nu are Ev Mediu înăuntrul său. Chiar dacă e un vers vechi de două mii de ani, astăzi, versul respectiv e absolut contemporan. Pentru că e vers. Un vers al domnului Homer citit astăzi, în ziua de șapte, are data aceasta și niciun fel de carieră. Nu are Ev Mediu sau orice alt ev.
Dacă ar fi să stabilim o formulă finală, domnule Breton, am spune pur și simplu că versurile cele mai bune sunt lipsite de carieră și de profeție. Există, în clipa aceasta, doar atât; dar există cu vârf și îndesat.
Nu știu dacă subscrieți la această definiție, domnule Breton?
*
* *
Domnul Breton se uită în oglindă. Opri reportofonul. Își aminti, fără să știe bine de ce, de domnul Juarroz, un vecin din altă clădire, căruia îi era foarte greu să se gândească la un lucru și să‑l vadă în același timp.
De exemplu, dacă se gândea la o masă anume, chiar dacă se afla la doi metri de masa reală și concretă, nu reușea s‑o vadă: parcă orbea. Nu vedea masa decât în capul lui. Iar atunci când începea să vadă clar masa din fața lui era semn că nu se mai gândea la masă. Asta îi explicase domnul Juarroz.
Ba chiar, uneori, domnului Juarroz îi trecea prin cap, după cum el însuși îi povestise, ideea că, dacă ar fi fost orb, măcar ar fi putut gândi neîncetat, fără nicio întrerupere impusă de lumea vizibilă. Orbirea ca eliberare, într‑un fel.
Ei bine, iată că domnul Breton avea o problemă asemănătoare. Nu se putea concentra suficient asupra frumoasei imagini pe care o avea în față. Trebuia să continue interviul.
Își asumă, deci, sarcina. Porni reportofonul.
Trecu la următoarea întrebare.
Începu să vorbească.
A III‑a întrebare
Domnule Breton, există unele cuvinte care lucrează și există altele leneșe, care există pur și simplu la locul lor în frază și rămân acolo, fără deplasări. Mi se pare, totuși, că lenea la cuvinte – și vă atrag atenția asupra acestei probleme, domnule Breton –, că lenea n‑ar fi neapărat o chestiune legată de imobilitatea cuvântului în sine, ci de ceva mai grav: de a nu‑l mișca pe cel care îl citește; asta înseamnă cuvânt indolent. Lenea în vers înseamnă, deci, a nu pune cititorul la treabă.
Există versuri doldora de sudoare și efort care nu îi provoacă cititorului decât o ușoară compasiune, ca oferirea unei batiste azurii pentru a șterge fruntea obosită a cuvintelor.
Atunci când cuvintele ajung deja obosite la cititor, acesta nu va face nimic cu ele decât dacă este foarte cumsecade, bun la suflet, un cititor cu sentimente frumoase. Ei bine, mi se pare, și poate sunteți de acord cu această afirmație, domnule Breton, mi se pare, spuneam (și domnul Breton se îndreptă pe scaun și luă un aer serios), că acești cititori cu suflet bun nu există, dacă pornim de la presupunerea că oamenii sunt singurele ființe cu destinul îndreptat către literatură. N‑am văzut oameni cu suflet bun decât în versurile proaste, dar asta e doar o părere, eventual amară sau ironică, dar cel mai important este să știm exact de unde începe un vers. Adică: oare versul începe de la prima literă a primului cuvânt al acelui vers? Nu mi se pare. Sunt unele versuri care încep la mijloc, de la un cuvânt central, de la un cuvânt care suferă mai mult decât celelalte și care provoacă mai multă suferință decât celelalte. Sau încep, dimpotrivă, de la un cuvânt mai fericit, sau de la un cuvânt cu o concentrare mai mare de venin.
Este evident, de exemplu, că în versul „Elle passa sa nuit sainte dans des latrines“, începutul e în latrine. Altfel spus: versul începe de la cuvântul care îi pune capăt.
Ca să rămânem la același poet, în versul „Voilà! c´est le Siècle d’enfer!“, începutul este în infern, iar toate celelalte vin după aceea. Pare evident. Ba chiar aș risca să spun că versurile care încep de la începutul versului sunt șchioape; au, deci, partea care a eșuat mai mare decât partea care a reușit. Lipsite de centru – care e mereu locul de unde încep lucrurile puternice –, versurile acestea nu au nici măcar laturi, parte de sus sau parte de jos.
Trandafirii, deși sunt frumoși, au o parte cafenie și murdară care se află sub pământ. Iar versurile sunt ca plantele: sunt frumoase dacă cercetează pământul pe care destinul l‑a așezat dedesubtul lor. Frumusețea va fi, prin urmare, o adâncime, și nu o statură, cu atât mai puțin o culoare sau o formă. Sunteți de acord cu raționamentul acesta, domnule Breton? Sunteți de acord cu modul acesta de a deschide ochii?
*
* *
Domnul Breton nu răspunse. Se afla acolo ca să pună întrebări, doar atât.
*
* *
Domnul Breton credea că realitatea e complicată din cauza analfabeților care întreabă mereu, în fața unei fraze scrise: Ce înseamnă asta?
Întrebările sunt cele care complică realitatea. Fără întrebări, realitatea ar fi simplă, gândea domnul Breton.
Dar realitatea nu era de ajuns, lipsea jumătatea cealaltă: reflecția.
Luă o nouă poziție pe scaun. Se uită în oglindă. Apoi spre reportofon. Era în funcțiune. Putea continua interviul.
A IV‑a întrebare
Am convingerea că scriitorii cred mai mult în cuvântul dumnezeu decât, propriu‑zis, în Dumnezeu. Iar modul acesta de a pune limbajul la loc de cinste nu aparține sub nicio formă exclusiv poeților; cei care lucrează cu legi au și ei mai multă încredere în cuvinte decât în viață în general. Altfel spus: au mai puțină încredere în lucrurile care se întâmplă neîncetat, înaintea sau în timpul existenței verbului, decât în verbul propriu‑zis. Pentru a descrie apariția Surprizei în lume nu există niciun decret‑lege, dar trebuie cu siguranță să existe un vers. Pentru descrierea Repetiției poate că nu există un vers, ci un decret‑lege care o înțelege, o explică și o prevede. Viața întreagă e, astfel, acoperită de cuvinte. Cu numai douăzeci și șase de litere se dau nume tuturor lucrurilor din lume și se explică în întregime mișcările tuturor lucrurilor din lume. Oare ce‑ar fi posibil, atunci, dacă alfabetul ar avea douăzeci și șapte de litere? Unii sunt de părere, de altfel, că brutala necunoaștere a lui Dumnezeu este cauzată tocmai de absența acestei ultime litere din alfabet. Și oricărei Limbi îi lipsește o ultimă literă. Am terminat prea devreme și, astfel, ne‑au rămas Misterele în lume. Dar asta e altă problemă, domnule Breton.
Ceea ce voiam de fapt să vă întreb, domnule Breton, vine, până la urmă, din altă preocupare, și anume aceasta: oare numai realitatea unde există așteptări se poate transforma în vers? Adică: ar putea oare poezia să fie înțeleasă ca momentele (plural) care precedă momentul (singular) în care un scaun, de exemplu, se rupe? Sau, altfel spus, mai definitiv: mi se pare că poezia e, pentru cuvinte, momentul în care limbajul e pe cale să se rupă în două. De ce? Pentru că a fost așezată acolo o greutate excesivă: versurile așază cuvinte deasupra limbajului, cuvinte care, unul lângă altul, atârnă mai greu decât e suportabil. Iar fraza poate să nu se prăbușească niciodată, dar până la sfârșitul veacurilor promite să se prăbușească, amenință să se prăbușească. Și se va prăbuși.
Sau nu? Ce părere aveți, domnule Breton?
Domnul Breton se ridică. Rămăsese așezat multă vreme. Își întinse picioarele. Își îndoi trunchiul, făcând mici exerciții. Mai întâi zece flexiuni, apoi cincisprezece abdomene.
Încercă să nu se uite în oglindă, se îndreptă către fereastră. Se uită afară. Izbucni în râs.
Era domnul Valéry, care trecea pe stradă, acolo jos. Înainta cu greu, pentru că era încălțat cu doi pantofi drepți. Ce persoană interesantă! murmură domnul Breton.
*
* *
Raționamentul domnului Valéry era următorul:
Dacă încalți doi pantofi stângi vei merge întotdeauna spre stânga, iar dacă încalți doi pantofi drepți vei merge întotdeauna spre dreapta.
Singurul lucru de mirare – gândea domnul Valéry – e cum reușești s‑o iei la dreapta sau la stânga cu un pantof stâng și unul drept.
În principiu – gândea domnul Valéry, în timp ce domnul Breton nu‑i vedea decât pălăria –, tocmai prin natura formei sale, un pantof ar anula mișcările celuilalt. Pantoful drept ar anula înclinarea pantofului stâng. Și viceversa. Prin urmare, n‑ai merge decât în față.
Și, în ciuda încrederii sale în voința omenească și în liberul arbitru, domnul Valéry lua cu el neapărat, în plimbările lui, doi pantofi suplimentari: unul drept și unul stâng.
Ca să o ia la stânga, își punea în picioare cei doi pantofi stângi, iar ca să o ia în partea dreaptă, făcea opusul.
Ritualul acesta era extrem de obositor și de lung și era enervant pentru cei care îl însoțeau.
*
* *
De la fereastră, între timp, domnul Breton se mira de ce vedea. Domnul Valéry voia acum să meargă în partea stângă a cartierului: și iată‑l încălțând doi pantofi stângi.
Dar, deodată, domnul Breton auzi o bufnitură puternică.
Era ușa clădirii de alături.
Tocmai ieșise delicata doamnă Woolf.
Domnul Breton termină de fumat. Se îndepărtă de fereastră și se întoarse la oglindă. Era timpul să reînceapă interviul. Se așeză. Porni reportofonul și începu să vorbească.
Fragment din Alte cinci plimbări prin cartier (vol. II), de Gonçalo M. Tavares, în pregătire la Editura Allfa