A VII‑a întrebare
Să continuăm, domnule Breton – acum, că ați avut ocazia să zăriți, chiar dacă numai de departe, casa domnului Walser –, să continuăm cu întreținerea și reparațiile podelei. Întrebarea mea se leagă de faptul că scândurile, în general, se desprind și se uzează foarte frecvent. Iar întinderea pământului nu este altceva decât asta: o podea care se poate desprinde. Violența neprevăzută care se ivește în mijlocul zilelor vine, de altfel, de la scândurile acestea devenite deodată amenințătoare, care fac bărbatul să cadă și femeia să se îndrăgostească. Un chip minunat poate fi desfigurat pe neașteptate, și, la fel cum numele umple un lucru și pare uneori să îl ocupe cu totul, urâțenia poate și ea să substituie, de pe o clipă pe alta, frumusețea; iar accidentul înseamnă tocmai asta: o mișcare geometrică rea.
Lăsați‑mă să fac un mic salt. Cadavrul unui om viu care a fost ucis de tine este un cadavru care te urmărește. Iată o frază care poate fi gândită, domnule Breton. Veți fi de acord, desigur, și cu faptul că remușcarea este o idee întoarsă înapoi, care se repetă în cap de parcă senzațiile ar ezita. Memoria trage mai greu la cântar decât proiectele. O deficiență a repeziciunii cu care simți: iată resentimentul sau remușcarea.
E adevărat că animalele nu au grinzi care să se desprindă, dacă nu includem în această categorie oasele; iar fractura tibiei ar însemna astfel ghinion pentru învelișul pământului pe care îl formăm noi, oamenii, și ele, animalele. Pentru că pământul nu se clatină numai frenetic și rău, în timpul potopurilor și al cutremurelor, ci se clatină și ușor, gingaș, ca de exemplu în clipa în care fata se ridică pe vârfuri pentru prima dată ca să‑i dea un sărut iubitului. Dar să ne întoarcem la problemă, domnule Breton – lăsați ocolișurile, vă rog! Spuneți‑mi, vă rog: dacă examinăm cu atenție unele denumiri, nu ne gândim imediat la anumite evenimente? Cum ar fi cheia universală, de exemplu. Nu e logic să asociem această denumire cu un instrument mitic, în stare să desfacă întredeschiderile universului, poate chiar și întredeschiderea cea mai neagră, aceea prin care se zărește, în adâncime, moartea? Nu cumva cheia aceasta universală nu e decât o specialitate a acelui instrument mai mare?
În rest, ceea ce mi se pare important este să existe în lume înțelegerea că o pălărie frumoasă nu promovează idei în cap. Adică: estetica e o problemă care are foarte puțin de‑a face cu gândirea. Un om care dansează poate să fie frumos, dar un om care gândește nu e niciodată frumos. Iar dacă un om dansează în timp ce gândește, omul acela va avea gânduri stupide, iar dacă un om gândește în timp ce dansează, acelui om i se vor împletici picioarele și până la urmă se va împiedica. Nu‑i o regulă, dar ar putea fi o regulă: dansul este incompatibil cu rezolvarea unei ecuații de gradul doi.
Sunteți de acord cu această idee foarte mică, dar foarte cuprinzătoare? Vă regăsiți în ea, domnule Breton?
*
* *
Domnul Breton luă o pauză. Doar cât să fumeze o țigară.
Se apropie de fereastră. De la fereastră îl văzu trecând pe domnul Juarroz, de care își amintise cu puțină vreme înainte.
Domnul Breton își cunoștea practic toți vecinii. Știa detalii, ba chiar și lucruri intime.
Își amintea, de exemplu, de o istorie pe care o povestise nevasta domnului Juarroz despre felul în care acesta descria sunetul viziunilor.
— Cunoașteți sunetul viziunilor soțului meu? Așa deschisese ea discuția.
Era o chestiune cvasidomestică, dar interesantă. În vreme ce soției domnului Juarroz îi plăcea să mănânce înainte de culcare, ca să doarmă mai bine, domnului Juarroz îi plăcea să privească înainte de culcare, ca să viseze mai bine.
Pentru că nu aprecia înlocuitorii tehnici pentru viteza normală a evenimentelor din lume, domnul Juarroz nu aprindea niciodată televizorul, optând pentru fereastră. Acolo, nemișcat, se concentra și privea. Cam același lucru făcea, acum, domnul Breton: se uita pe fereastră.
După ce timp de zece minute privea pe fereastră diverse lucruri, domnul Juarroz mergea la culcare.
Din câte îi povestise domnului Breton nevasta lui Juarroz, acesta era un împătimit al metodei respective (privitul‑înainte‑de‑culcare), despre care spunea că îi permite să aibă viziuni excepționale în timpul somnului.
Cu toate acestea, soția domnului Juarroz comenta că în timpul nopții el făcea, pur și simplu, zgomote necuviincios de stranii cu gura. Domnul Breton nu aflase niciodată care era adevărul. Dacă erau sunete de prisos sau viziuni însoțite de o sonoritate insolită.
Între timp, de jos, domnul Juarroz îi făcu domnului Breton cu mâna. Acesta răspunse, amical. Mai rămase câteva secunde la fereastră, apoi o închise.
Era obosit. Deschise ziarul pe care i‑l înmânase domnul Kraus și citi titlul știrii: „Statul a triplat cheltuielile pentru Casa Muzicii“.
Apoi citi articolul domnului Kraus:
Să vedem, ar spune Linné (clasificatorul): o casă, iată, aparține genului: Arhitectură./ Casă: lucru material care necesită beton armat și confort, pereți înalți (împiedică intrarea vântului) și aer condiționat,/ camere și coridoare, locuri în care să te așezi și în care să stai în picioare;/ în sfârșit, nicio casă nu e a Muzicii, casele sunt mereu ale Arhitecturii.// Așadar, titlul corect al știrii ar fi: Statul a triplat cheltuielile pentru Casa Arhitecturii. Cât despre Muzică, după cum ne‑au învățat cei din vechime: e un element imaterial/ care intră prin urechi și, în unele cazuri,/ ajunge direct la inimă sau în alte sălașuri intime și sentimentale./ Așadar: sunetul e un lucru, iar grinzile și materialele de construcție sunt cu totul altceva. Macaraua, desigur, scârțâie/ când brațul său se forțează să facă anumite mișcări complicate,/ iar acest scârțâit, pentru o ureche bine antrenată, poate cuprinde totul: muzică frumoasă și o oarecare metafizică./ Bineînțeles că zgomotele lumii (mulți au spus‑o) sunt simfonii ale cotidianului: ciocanul, nicovala, multiplele motoare ale mașinăriilor – instrumente muzicale care îl fascinează pe orice agricultor sau om al pustiului,/ și totuși îl plictisesc și îl irită pe simplul cetățean./ Statul a investit de trei ori mai mult în muzica postmodernă a vechii macarale? Cât de recunoscători trebuie să fie cetățenii!…/ De fapt, grecii aminteau deja de importanța muzicii în educația populației,/ și iată ce minunăție: o țară mică, săracă în resurse, triplează investiția în arta lui Bach./ Țara aceasta progresează ca un ins care cade de la etajul 20./ (Dacă n‑ar exista solul, nimeni nu i‑ar mai opri înaintarea./) Înainte, deci, adică: în jos!
Domnul Breton zâmbi.
Se întoarse la scaunul său și se privi. Sau, mai bine zis, se uită în oglindă. Intervievatul începea să dea unele semne fizice de oboseală. Era vremea să continue, fără pauze, până la sfârșit.
A VIII‑a întrebare
Evident, încă n‑am vorbit despre multe chestiuni, dar acesta nu este decât un interviu amplu, nu un vers de un rând.
Ei bine, dragă domnule Breton, problema pe care voiam să v‑o aduc în atenție este legată de lămpi, luați aminte. Problema este următoarea, domnule Breton: credeți că există o singură lampă în lume, sau aveți presentimentul că există diverse surse de lumină, printre care am putea include Soarele, pe Goethe și mulți alți autori? Altfel spus, ca să clarificăm puțin problema: credeți că literatura și, mai ales, anumite cărți ar putea funcționa ca lămpi, când sunt așezate pe masă într‑o cameră întunecată, fără soare sau electricitate? Ar putea oare o carte să conducă un orb în mijlocul unui oraș cu trafic intens?
De fapt, nu este vorba numai de trafic. Orașul are coapsele zvelte ale anumitor femei, și mai are și meschinăria care e rezultatul mediei oamenilor. Oare toate acestea nu l‑ar tulbura destul pe un orb?
Altă problemă: să fie oare dicționarul o anticarte – singura anticarte din lume? Pentru că o istorie ale cărei evenimente se petrec în ordine alfabetică e posibilă, dar acest lucru ar fi dovada unei mari coincidențe între viață și limbaj. Este evident, bineînțeles, că fanaticii literaturii pot face din viață o postfață sau o simplă anexă a cărții celei mai importante pe care au citit‑o, și astfel se poate întâmpla foarte bine ca viața acestor literați să se petreacă de‑a lungul zilelor în ordine alfabetică. Să se nască la litera A, de exemplu, fapt care, după cum se știe, în anumite limbi, este extrem de complicat.
Totuși, cred că tot ceea ce ține de această problemă poate fi exprimat printr‑o singură frază, în felul următor: dintre literatură și viață, care este lampa, lumina, și care este insecta atrasă de ea, domnule Breton?
Domnul Breton se privi. Era un interviu dificil, complex. Dar nu trebuia să‑i lase intervievatului niciun răgaz să respire. Continuă, așadar.
A IX‑a întrebare
Mai e o chestiune legată de lungimea unui vers, domnule Breton. Există oare distanțe ideale, distanțe exacte ca pe hărți?
Să aibă oare versul o distanță organică perfectă, o distanță internă pe care poetul va trebui să o repete, în mod conștient sau inconștient, de fiecare dată când scrie?
Nu se face aluzie aici la lungimi care pot fi indicate cu banda metrică, bineînțeles. Versul are viață; prin urmare, are înălțime pe dinafară; și are încă și mai multă viață: prin urmare, înălțime pe dinăuntru. Iar dacă un organism are două lumi, cea care nu se vede e mereu cea mai importantă, cel puțin acesta e presentimentul pe care îl am eu, domnule Breton. Vă identificați cu el? (Domnul Breton se agită pe scaun. Pare stingherit de întrebare.) Dar să vedem, întrebarea a deviat puțin. Chestiunea principală este aceasta: nu doar muritorul e cuprins de spaimă la amiaza vieții, ci și poetul, ajuns la mijlocul drumului în versul său, poate simți că s‑a rătăcit. Iar dacă la mijlocul unui vers scrisul cercetează toate posibilitățile, e dezorientat și ezită, ce trebuie să facă poetul neliniștit? Să închidă ochii și să termine versul? Să‑și închidă capul și să termine versul? Să‑și închidă inima și să termine versul? Să‑și închidă degetele?
Unii spun, de altfel, că indispensabilă în poezie nu e decât schimbarea brutală a limbajului în mijlocul frazei. Asta nu înseamnă să treci de la engleză la franceză, bineînțeles că nu. Ci să sari de la cuvinte șirete, care pândesc, de exemplu, la cuvinte, fericite, care entuziasmează. Într‑un vers, la jumătatea drumului, poetul trebuie, deci, să‑și piardă siguranța cu care a început, terminând astfel versul cu altă siguranță, o a doua siguranță. Fără lucrări de reconstrucție, o casă se preface în ruine; la fel și versurile.
Vom mai spune, domnule Breton, că fiecare vers cere două surprize depline: una care începe acolo unde începe versul și alta care începe acolo unde începe mijlocul versului. O singură surpriză e o încuietoare a cărei cheie nu o avem, dar în viitor o vom avea. Două surprize depline, dimpotrivă, care se luptă și se tulbură una pe cealaltă, nu știm ce sunt și nu vom ști niciodată; devin, cel mult, un indiciu sigur că aptitudinea noastră, cea pe care o numim „inteligență“, poate începe să funcționeze. Două surprize în fiecare vers sunt manifestarea unei măsuri puternice, a ritmului unui atletism fericit existent în cuvinte.
Stânca cea mai solidă e aceea pe care reușim să o desenăm, dar nu să o apucăm. Versul perfect e înrudit cu ceea ce nu reușim să apucăm. Să fie oare aceasta o definiție, domnule Breton?
Vulturul este făcut din aceeași materie ca versul. Ca să îi observe (pe vultur și pe vers) omul trebuie să ridice capul până când îl doare grumazul; iar ca să îi respecte, trebuie să plece capul până când, din nou, îl doare grumazul. Ce părere aveți? Sunteți de acord?
După cum vedeți, domnule Breton, există multe afirmații în lume, și unele nu sunt greșite.
E adevărat că am deviat de la punctul de plecare al întrebării mele, dar în general sunteți de acord cu această analiză evident subiectivă? Vedeți aici vreo greșeală? Vedeți vreo afirmație corectă, domnule Breton?
*
* *
Domnul Breton a rămas tăcut. Nu știa ce să răspundă.
A X‑a întrebare
Rațele zboară fără eleganță, ca unele avioane avariate, în timp ce vulturii au alt mod de a se introduce în aer. Rațele intră în aer ca niște sclavi, modeste și supuse; în timp ce vulturii înaintează asemenea unor împărați în anticamera puterii.
Iar poetul trebuie să intre într‑un vers la fel cum intră vulturul în aer. Și nu ca o rață. Nu credeți, domnule Breton?
Și odată ajuns în sala banilor, a puterii și a ambiției, mândrul animal trebuie să urineze, ca un smintit, îl mijlocul sălii; și abia apoi să iasă.
Așa să fie, domnule Breton?
Domnul Breton opri reportofonul. Se ridică. Interviul se încheiase.
Se apropie de fereastră. Privi afară. Trecea un vecin.
Se gândi atunci ce s‑ar întâmpla dacă ar azvârli cu putere, de la înălțimea aceea, o monedă în capul cuiva, dacă acea monedă ar putea ucide. O monedă, azvârlită cu putere, care ar fi lovit pe cineva în moalele capului.
Există puncte ale creierului atât de sensibile, încât, dacă sunt atinse, la o anumită viteză, de o monedă, oricât de mică ar fi valoarea ei, omul moare, murmură el.
Se întreba pe unde o avea niște monede, când sună cineva la ușă. Domnul Breton merse să deschidă.
Fragment din Alte cinci plimbări prin cartier (vol. II), de Gonçalo M. Tavares, în pregătire la Editura Allfa