Lumea noastra literara a inregistrat ca pe un soc vestea neagra a mortii lui Sorin Stoica, la numai douazeci si sapte de ani. intr-un spatiu in care spiritul de coterie e inca accentuat, iar taberele, partidele, directiile se nutresc dintr-un suveran si reciproc dispret, disparitia tanarului prozator a atins parca o coarda a bunului simt, determinand – dincolo de compasiunea omeneasca – reactii de regret profund si avizat.
Printre cei mai inzestrati scriitori ai generatiei tinere, Sorin Stoica a fost totodata un profesionist autentic si un veritabil salahor intelectual. Desi intervalul in care a scris si a publicat acopera doar cativa ani, in urma lui raman trei carti de autor (Povestiri cu injuraturi, 2000, Dincolo de frontiere, 2002, O limba comuna, 2004), doua, tot de proza, scrise in colaborare cu colegi de la Muzeul taranului Roman (Povestiri mici si mijlocii, 2004, Cartea cu euri, 2005) si doua volume coordonate impreuna cu Zoltan Rostas (Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, 2003 si Televizorul in micul infern, 2005).
O aparitie de ultima ora (si, vai!, postuma) este un scurt, dar captivant Jurnal de tanar scriitor, urmarit de o boala necrutatoare si refugiat in comuna natala, de unde scrie, pana aproape de finish, mesaje prietenilor sai. E de presupus ca alte si alte pagini vor alcatui sumarul unor volume viitoare. Prozator, antropolog, sociolog, autor captivat de vocea strazii si de istoria la firul ierbii, comentator avizat de fotbal, Sorin Stoica este in continuare o carte deschisa.
Ceea ce m-a impresionat inca de la debutul editorial in scrisul lui a fost exceptionalul simt auditiv al naratorilor si al autorului: o ureche deschisa ca o palnie catre lumea din afara si inregistrand modulatiile vocii fiecarui personaj. Acuitatea aceasta va primi, in romanul O limba comuna, riposta neasteptata si dramatica (daca nu ironica) a unei surzenii progresive, acutizate pana la pragul deplinei deteriorari. Numai ca povestasul a ascultat deja realitatea si o regaseste acum inauntru, ca pe o polifonie interioara. in literatura, a-ti auzi personajele inseamna a le intelege: nu reportofonul mereu deschis reprezinta solutia narativa, ci, dimpotriva, instalarea unui filtru performant, prin care se capteaza notele diferentiale, specificul “tipologic”, cazul – si se elimina restul. Translarea unui erou din viata pe hartie ramane fara efect artistic cata vreme prozatorul nu intelege ca fictiunea are rigorile ei. Oricat de suculent ar fi, un tip uman trebuie reinventat.
Dom” Naratescu, din volumul de debut, e un pensionar care studiaza cu atentie lumea (lucrurile, oamenii, intamplarile), povestind, dupa o tehnica proprie, diverse istorii consatenilor. Chiar numele sau, pe care comunitatea nu i l-a putut schimba cu o porecla, pare derivat de la o structura de povestitor. Si nu intamplator. Practic, mai toti protagonistii din proza lui Sorin Stoica sunt varietati de Naratescu, naratori infatigabili, imaginativi, traind povestirile impreuna cu cei ce le asculta, avand totusi o detasare de experti, de tehnicieni ai cuvantului. Din cele mai banale intamplari, scriitorul reuseste sa extraga ceva important. Nu atat niste semnificatii bine precizate, cat o dimensiune ascunsa, secreta a oamenilor obisnuiti, a vietii insesi, in intregul ei conglomerat apasator. Un realism amintind, pe alocuri, de Suksin.
Cu Sorin Stoica, literatura noastra tanara a pierdut un prozator absolut remarcabil. De fapt, daca ma gandesc mai bine, nu a pierdut. A castigat.