Nu știu cum s-a făcut, dar nu mai văzusem de mult un spectacol de balet la Opera Națională din București. Rămăsesem, influențat nu-i vorbă și de aerul nihilist al ultimului an, cu o imagine oarecum tulbure a unui colectiv artistic aflat în dificultate, cu fotograme destul de șterse din evoluții de ansamblu care sufereau printr-o evidentă desincronizare….
Am așteptat, de aceea, cu nerăbdare sosirea acelei zile de miercuri – căci într-o miercuri a fost – când era programat spectacolul la care am asistat împreună cu cele două fiice, de 5 și respectiv de 8 ani.
Deși a concurat cu două evenimente deloc neglijabile din zona politicului, sau poate tocmai de aceea, la ora începerii sala era destul de plină. Dirijorul Ciprian Teodorașcu a marcat deschiderea, iar atmosfera de basm s-a instalat aproape imediat datorită scenografiei, care a folosit în mod ingenios, chiar dacă nu e nimic nou sub soare, un sistem de cortine transparente. Regia, light design-ul și scenografia semnate de o echipă din Cehia, respectiv de Jaroslav Slavický și Josef Jelinek alături de care s-a aflat și Katerina Slavicka – Elšlégrovà ca asistent coregraf, au impresionat din primele momente prin eficiență, simplitate și concizie a soluțiilor scenice, o cromatică armonioasă cu o tăietură a desenului care trasa cu o mână sigură granița dintre ilustrația de carte tradițională a romanului lui Cervantes și stilizarea elementelor de arhitectură scenică și a costumelor cu note specific iberice.
Oricum, copiii erau câștigați de poveste și alături de ei eram și noi, cei mari. Nu ne mai păsa nici că în aceeași zi de miercuri Arena Națională și Palatul Parlamentului erau pline de conaționali și alți importanți, chiar foarte importanți cetățeni europeni. Eram în schimb încântați de virtuozitatea coregrafică și mai ales de jocul dramatic al protagoniștilor, în rândul cărora deslușeam cu oarece mirare și câteva, destul de multe figuri de balerini și balerine din Asia.
Până la devoalarea misterului, însă, trebuie menționată în binemeritate aplauze distribuția, incepând cu cuplul de îndrăgostiți, nu doar foarte în formă și bine pregătiți tehnic, dar și foarte expresivi, respectiv Cristina Dijmaru – Kitri (debutantă pe rol) și Mihai Mezei, alături de Adina Tudor – Mercedes și Gigel Ungureanu – Espado (ambii debutanți pe rol), dar ale căror execuții ample nu lăsau să se bănuiască acest lucru, Virgil Ciocoiu – un Camachoplin de virtuozitate și umor, Mariya Lozanova – Amorașul în carne și oase, duetul… japonez Rin Okuno și Sena Hikada – Juanita și Paquilla pline de temperament și totuși perfect sincronizate, Marina Minoiu- Zâna Pădurii și soliștii dansului țigănesc Camelia Soare și Ionuț Arteni, aplauzele continuând și pentru rolurile de caracter în care Cătălin Caracaș – Lorenzo, Antonel Oprescu – Don Quijote, Răzvan Marinescu – Sancho Panza, Cârciumăreasa – Cristina Mitu au întregit farmecul poveștii.
Toate momentele de ansamblu excepțional executate, cu acuratețe, sincronizare și participare până în ultimul rând, sunt iată, doar o parte din elementele care au făcut ca acest spectacol preluat de la teatrul liric din Karlsruhe (Germania) să fie copios aplaudat pe tot parcursul său.
Chiar dacă a fost condusă cu suplețe și un foarte bun dozaj agogic, indispensabil pentru sincronizarea cu inerția inevitabilă a actului coregrafic de către dirijorul Ciprian Teodorașcu, orchestra – chiar și când și-a dorit acest lucru, cum a fost în cazul de față – nu a sunat “în pachet” mai ales la corzi.
Cât privește întrebarea “dar ce căuta neamțu`n Bulgaria ?” , respectiv de unde artiști japonezi în corpul de balet al ONB? Răspunsul este frust. Pentru că învățământul liceal de specialitate nu mai produce absolvenți care să facă față exigențelor de corp de balet – nu discutăm de prim balerini sau soliști – management-ul operei a găsit soluția deschiderii porților prin concurs pentru colaborare (pentru că posturile, știți, sunt blocate) pentru… restul lumii.
Așa se face că în corpul de balet există artiști din Franța, Elveția, Japonia și Anglia… pentru moment. Unde nu s-ar întâmpla, dar se va întâmpla, așa ceva și pentru instrumentiștii din cele două orchestre mai de vază ale Bucureștiului! Va fi un fenomen interesant, pentru că o serie întreagă de instrumentiști urcați deja pe soclul recunoașterii unanime la nici 40 de ani, vor privi altfel mediul în care evoluează.
Oricum, pentru corpul de balet al Operei Naționale din București infuzia internațională s-a văzut a fi de bun augur pe scenă, chiar dacă la bază stau cauze deloc onorante pentru societatea noastră.
Fotografii de Virgil Oprina