Teatralismul continua în Parisul ocupat, unde ei revin în cursul verii lui 1941. Rolurile voiajului de întoarcere au fost distribuite în felul următor: Picasso părăsește Royan în automobilul Hispano-Suiza cu Sabartés, Dora îi urmează cu trenul, Marie-Thérèse va mai rămâne un timp cu fiica ei în stațiunea bal­neară (distrusă în întregime de un bombardament din 1945). Mașina era cu siguranță plină de tablouri. Nu mai rămâne loc decât pentru doi călători, în afara șoferului. Dar de ce l-a ales pe catalanul miop pe post de cârtiță? De ce să expună o femeie singură, care purta un nume suspect, pericolelor dintr-o țară aflată în război, unul dintre acestea fiind verificarea identității, în trenuri? Hotărârea lui Picasso seamănă întrucâtva cu aceea a lui Bataille, atunci când a refuzat să o însoțească pe Sylvia Maklès, căreia îi era frică să meargă cu trenul din cauză că numele său avea rezonanțe evreiești. Distribuitorul de roluri dezerta, abandona. Expulzată din această casă care era automobilul marca Hispano-Suiza, din nou străină, cu valiza în mână și șalul pe cap, ca în celebrul desen de la începuturile relației lor, când o timidă imigrantă bătea la poarta cabanei zeului, Dora se vedea obligată să întreprindă un voiaj solitar care o trimitea cu gândul la celălalt voiaj, cel din 1936, atunci când a fost la Mougins prima dată, pentru a-l întâlni pe Picasso. Diferența este că atunci era plină de spe­ranță, în timp ce acum revenea la conștientizarea propriei sterilități, ca într-o altă piesă de teatru, și aceasta tot spaniolă, Yerma.

În acest act al reprezentației, cel mai nedorit rol revine totuși rivalei sale. La Paris, Dora își reia viața cotidiană în strada Savoie. O viață luxoasă și apăsătoare, îngreunată de plângerile mamei sale în legătură cu problemele de aprovizionare, la a căror rezolvare tatăl nu își aducea nicio contribuție – cu un curaj suspect, Joseph Markovitch le-a lăsat aici în plin război, pentru a fugi la Buenos Aires – oferindu-le, totuși, un avantaj: casa. Arhitectul făcuse cel puțin atâta, să își lase soția sub un acoperiș. Marie-Thérèse, în ceea ce o privește, nu avea altă familie în afară de mama ei, o femeie micuță, durdulie și tolerantă, care nu protestase în niciun fel când fiica ei, la șaptesprezece ani, a plecat cu Picasso.

La ceva timp după întoarcerea amantului său și a Dorei, Marie-Thérèse revine și ea la Paris. Petrecuse momente grele, singură la Royan cu fiica ei, încercând să o convingă pe pro­prie­tara imobilului Voiliers, și să se convingă și pe ea însăși, că soția lui Picasso era ea. Însă, spre deosebire de Dora, Marie-Thérèse nu știa unde să meargă. Nu mai exista ferma cu ziduri transparente în fața geloziei Dorei. Trecuse mult timp de când germanii intraseră în Tremblay. Și ea căuta un apartament la Paris, și a găsit chiar două, unul în strada des Grands-Augustins, chiar vizavi. Dar Picasso îi ordonă: “Ia altul!”, și ea îl ascultă fără să pună întrebări.

El avea motivele lui, bineînțeles. Întâlnirile în trei în ace­lași cartier ar fi produs scântei pe trotuar. Nu este, în același timp, un lucru sigur că intenția lui Picasso era aceea s-o evite. Dându-i ordinul să se instaleze departe de el, în plină ocupație, împreună cu fetița – ceea ce o obliga să ia metroul pentru a ajunge în strada unde locuia Picasso, pentru a lua cărbunii pe care el îi procura la negru – el nu i-a oferit nicio explicație. Ceea ce a făcut Picasso a fost să-și exercite puterea. Povestea care urmează dovedește că munca lui de regizor avea prea puțin de-a face cu un discurs rezonabil, și încă și mai puțin cu o încercare de-a cruța suferințele celor două actrițe ale sale.

Ca regulă generală, el le vizita pe Marie-Thérèse și pe Maya joia și duminica în apartamentul din Bulevardul Henri IV, pe care el poruncise să fie închiriat. Pentru Marie-Thérèse, aceste vizite reprezentau toată viața ei. Nici propria fiică nu avea dreptul să pătrundă în bula fericită pe care Picasso o crea în jurul ei. Dar această bulă, imaginabilă doar într-o izolare asemănătoare cu nebunia, rezista cu singura condiție ca nimic și nimeni din exterior să n-o atingă cu degetul. Picasso, creator al pușcăriei paradi­siace în care o închisese pe Marie-Thérèse, pentru ca ea să nu crească niciodată, oferindu-i o mică însoțitoare pentru jocuri și antrenând-o în iluzia că ea ar rămâne eterna creatură de șaptesprezece ani, știa foarte bine acest lucru. Și tocmai pentru că îl știa, el îi recomandă Dorei să-l sune joia și duminica, la Marie-Thérèse. Pentru acest motiv: pentru ca soneria telefonului să spargă fragila suprafață strălucitoare pe care el însuși o întinsese în jurul ei. “Cine este?” întreba prada, căzând în cursă, dându-i ocazia temnicerului său să răspundă triumfător: “Ambasadorul Argentinei”. Trium­fător, adică bucurându-se: plăcerea “perversului narcisist” nu stă în dragoste, ci în victorie. În însemnările sale personale, găsite după moartea ei, Dora a scris, gândindu-se la el: “Un prinț nedrept urăște dragostea”.

Este fără îndoială că ghinionistul ambasador ar fi dat postul său diplomatic pentru o duminică cu Picasso. Ordinul de a o deranja pe Marie-Thérèse în bula ei îi aducea și ei un oarecare triumf derizoriu. Dar un triumf de femeie. Picasso nu spunea “ambasadoare”. Și, cu siguranță, nu pentru a evita ca cea­laltă să simtă înțepătura geloziei, ci pentru a râde de morga femeii învinse, care continua să ridice capul; de acel fel de virilitate care se insinua deja în alura Dorei, pentru a compensa umilința (doctorul Nasio a observat pe bună dreptate că de-a lungul anilor fiica unică ajunge să capete, puțin câte puțin, trăsăturile tatălui, stând în picioare ca el, cu picioarele ferm înfipte în sol, fără să își plieze șoldul său genunchiul, nici să aplece capul, într-o atitudine aproape milităroasă), în măsura în care înțelegea ceea ce cealaltă nu înțelegea încă: că pe termen scurt sau mediu ele erau amândouă condamnate. El începea să se plictisească de jocul care consta în a le arunca una împotriva celeilalte. Era prea ușor. Dacă victima nu mai reacționează în nici un fel, mai este jocul amuzant?

Poate că Marie-Thérèse se gândise, totuși, la acest lucru, în felul său, și își spusese că singura ieșire este să reacționeze. Când Picasso îi face cadou o rochie a Dorei, mica blondă se supără. Îl sună la telefon. Nu este acolo. Ea se precipită spre apartamentul Dorei, în strada Savoie. Picasso, ascuns, ascultă discuția dintre cele două femei. Un pic mai târziu, Marie-Thérèse se prezintă la Picasso, gata să joace totul pe o carte. “Mi-ai promis mereu că ne căsătorim, îi spune ea. Unde-ți este promisiunea?”

În acest moment, sosește Dora.

Ea părea chemată în scenă, ca și cealaltă, prin voința regizorului. Care trebuie să se fi simțit mai atotputernic ca niciodată. Avea puterea să își atragă personajele așa cum îi plăcea, să le facă să apară și să dispară. O simplă eroare – trimiterea unei rochii – putea să strice această scenă magnifică. Văzând-o pe Marie-Thérèse, epuizată și dezumflată după ce pronunțase cuvintele care îi stăteau de atâta timp pe limbă, Dora pierde prim-planul. Defi­ni­tiv: în pictura lui Picasso, și în viața ei. Și se bâlbâie, exact ca blonda, și rostește exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spună: “Dar tu pe mine mă iubești!” Picasso nu avea nevoie să i se sufle replica. “Dora Maar, răspunde el, tu știi că singura femeie pe care o iubesc este Marie-Thérèse Walter.” “Ei bine, l-ați auzit?” întreabă Marie-Thérèse, a cărei voce lăsa să transpară un accent din popor pe care timiditatea ei îl disimula, dar pe care victoria ei nesperată îl făcea să înflorească. “Plecați de aici”, adaugă ea.

Dora se știa superioară acestei mici proaste de periferie pariziană. Demnitatea ei ar fi trebuit să aibă câștig de cauză în fața furiei, și ea știa, de asemenea, acest lucru. Dacă ar fi plecat fără să zică un cuvânt, cel puțin ar fi reușit să deruteze. Dar nu era vorba de un monolog, era vorba de o piesă cu trei personaje, scrisă dinainte. Nu era singură. Era cu un manipulator care îi dicta reacțiile, și cu o femeie din altă clasă, dintr-un alt mediu, primul punându-le pe ambele la același nivel, cel de jos. Răs­pun­sul ei nu a avut aerul că provine din ființa sa intimă. Ci de la o persoană mai vulgară care o locuia, și care făcea deliciile lui Picasso, pentru că ea dezmințea în sfârșit aerele sale de prin­țesă, coborând-o la nivelul celeilalte, a răspuns în locul său. Și nu numai că nu a plecat când aleasa presupusă i-a sugerat să o facă, dar s-a lăsat însoțită până la ușă de o Marie-Thérèse furi­oasă care jubila, sărmana, de minutul său de glorie.

Scurt. Și patetic. Dora iese pe o ușă, Marie-Thérèse pe alta, cu un sac de cărbuni, singurul său trofeu. Nu, nu va avea parte de o căsătorie. Va avea parte exact de ceea ce patronul voia să-i dea: joile, duminicile și o promisiune niciodată îndeplinită. Când meșa blondă se agita, în drum spre ieșire, Picasso o cheamă pe Dora. Știa să dozeze efectele, pentru a evita ca suferința să o împingă să fugă fără permi­siunea lui, se pricepea să o acopere de cuvinte tandre, să-i mângâie numele, să o adoarmă până la următoarea lovitură. Spectacolul trebuia să continue.

Se găsește aici tot adevărul? Desenele, cărțile cu dedicație pentru ea de la Picasso și descoperite în apartamentul din strada Savoie ne permit să ne facem o idee despre tandrețea pe care Picasso era capabil să o ofere, și care justifică cuvintele Dorei: “Dar tu pe mine mă iubești!” Este evident că un simplu bădăran indiferent nu ar fi putut să suscite așa de mari pasiuni. Dacă în ciuda a tot ce se întâmplase Dora putea să-și imagineze că este iubită, e pentru că Picasso a știut să creeze o altă bulă pentru ea, la fel de diferită de cea a Mariei-Thérèse, pe cât de diferite erau cele două femei între ele. A alege tipuri diferite semnifică și să inventezi atitudini de fiecare dată diferite. Nu putea s-o liniștească pe Dora trăgându-i o palmă, nici să-i spună: “Tu ești singura mea dragoste”, cum îi scria aproape în fiecare zi blondei. Ea avea nevoie de o altă hrană, pe care el o păstra în magazinul său de fantezii.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae.

Subiecte #Alicia Dujovne Ortiz#Avanpremiera#Dora Maar