– Domnule Dorian Branea, ocupați funcția de director al Institutului Cultural Român din Londra din ianuarie 2010, după ce mai înainte ați fost vreme de aproape patru ani directorul ICR Varșovia, unde ați fost chiar director fondator. Și într-un loc, și în celălalt v-ați remarcat prin prestigioase evenimente dedicate culturii române. Există vreo diferență între activitatea celor două institute?
– Diferențele tind să fie minime între institutele culturale ale României, iar asta pentru că modul de selecție a personalului, disciplina managerială și procedurile de evaluare a performanței, probabil printre cele mai stricte din sistemul nostru public, au creat, începând cu 2005, o cultură instituțională omogenă, un ethos al excelenței pe care îl împărtășim cu toții. Și care, să nu uităm, a făcut în câțiva ani dintr-un institut pesimist, subfinanțat și marginal chiar și în sistemul public românesc, unul dintre marii jucători în diplomația culturală. Bineînțeles, există stiluri manageriale și strategii diverse, dar valorile, viziunea și scopul ultim al ICR, definite și promovate de Horia-Roman Patapievici și echipa sa, infuzează programele și acțiunile fiecărui institut din rețeaua ICR. Diferite sunt, însă, piețele culturale pe care evoluăm, iar în această privință Varșovia și Londra sunt tot atât de diferite pe cât pot să fie un mare oraș, dinamic și sofisticat din punct de vedere cultural, și o capitală globală a culturii care, alături de New York, se află într-o poziție dominantă în ceea ce privește crearea și distribuția ideilor și artefactelor. Diferențele de aici provin, și sunt atât de structură, cât și de scală, de intensitate, de impact. Totuși, pot spune că Polonia, pe care o admir și unde m-am simțit excelent, m-a pregătit bine pentru Londra, unde folosesc, cu modificările de rigoare, multe dintre ideile pe care le-am testat în cei patru ani polonezi.
– Care a fost evenimentul de vârf la Varșovia? Dar la Londra?
– De la început, mi-a fost limpede că Polonia înseamnă mult mai mult decât Varșovia, astfel că a devenit foarte important pentru noi să fim prezenți în toate marile orașe poloneze. În Marea Britanie, am păstrat același principiu al distribuției teritoriale a evenimentelor noastre, doar că aici aspirăm la o prezență regională, urmând ceea ce noi numim “acțiunea celor patru capitale: Londra, Edinburgh, Dublin și Reykjavik”. Londra, însă, contează cel mai mult, de departe, deci prezența noastră se concentrează aici. Nu prea îmi place să ierarhizez proiectele pe care le-am coordonat, poate și pentru că, alături de colegii mei, investesc în egală măsură imaginație, entuziasm, energie în tot ceea ce facem. Totuși, din perioada poloneză îmi vin în minte mai ales la campaniile de diplomație publică: “Cuvintele uitate ale admirației”, postere uriașe afișate pe autobuze prin intermediul cărora cele mai respectate personalități ale Poloniei le reaminteau polonezilor despre prietenia româno-polonă, “Mari polono-români”, dedicată unor personalități culturale românești de origine polonă, sau “Geografia generozității”, referitoare la gestul de mare curaj și umanitate al României față de Polonia după dezastrul din 1939. Cred însă că lucrul cel mai important pe care l-am făcut în Polonia, pe lângă sutele de alte evenimente, este “Anul României în Polonia”, primul program cultural românesc de acest tip realizat vreodată, care a cuprins cinci “Festivaluri ale culturii române”, derulate în cele mai mari orașe poloneze. Pentru Marea Britanie, timpul bilanțului nu a venit încă, sunt abia la jumătatea mandatului. Totuși, e limpede că, deocamdată, “Programul românesc la Olimpiada Culturală de la Londra”, cel mai mare proiect cultural românesc realizat vreodată în Londra, e proiectul meu cel mai important aici. Deocamdată, spuneam, pentru că învățăm cu toții foarte mult din acest mare și complicat program, iar pofta vine mâncând.
– Ce înseamnă activitatea ICR astăzi în lume?
– O miraculoasă poveste de succes, pe cât de neașteptată, pe atât de concretă. O instituție unică în istoria birocratică și diplomatică a României, creată printr-un exercițiu pur de viziune, voință și iubire. Niciodată România nu a avut un instrument de diplomație culturală mai eficient, mai prodigios și mai bine poziționat. Ce înseamnă ICR? O mare echipă, pasionată până la uitarea de sine, cu abilități diverse și prețioase, un corp profesional care nu mai poate fi distins, sub nici un aspect, de colegii britanici sau germani sau francezi sau italieni. ICR înseamnă mii de artiști și oameni de cultură români care au putut și pot să se exprime, prin intermediul programelor și proiectelor noastre, pe cele mai prestigioase scene culturale ale lumii, și care înainte nu o puteau face decât prin propriile forțe sau prin intermediul instituțiilor străine, de altfel destul de rar. ICR înseamnă sute de evenimente românești în afara granițelor în fiecare an, zeci de cărți traduse, zeci de traducători, jurnaliști, manageri culturali străini care ne cunosc mai bine și au încredere în noi, sute de parteneri dintre cele mai prestigioase instituții culturale ale lumii. Probabil că, atunci când acest interviu este publicat, undeva în lume are loc măcar un eveniment în care ICR e organizator, inițiator sau partener – când s-a mai întâmplat asta?
– Ați fost ales de curând președinte al filialei londoneze EUNIC. Ce înseamnă aceasta pentru activitatea dvs și a ICR Londra? Aduce prestigiu țării și în ce fel?
– A coordona activitatea EUNIC Londra e o mare onoare, și le sunt recunoscător celor aproape treizeci de colegi directori și atașați culturali pentru că mi-au acordat această încredere. Este, aș spune, o recunoaștere pe care o atribuie întregii mele echipe de la ICR Londra, care, printr-o concentrare extraordinară, a reușit să se impună pe una dintre cele mai dificile piețe culturale din lume. Dar nu numai. Alegerea vine după un mandat în fruntea EUNIC global, deținut de Horia-Roman Patapievici, considerat de toată lumea ca decisiv pentru declanșarea procesului de transformare a unei rețele destul de laxe și informale într-o instituție europeană din ce în ce mai puternică. A deține președinția EUNIC Londra înseamnă prestigiu și vizibilitate, pentru România mai întâi, influență în mediul cultural londonez, multiplicare a oportunităților de colaborare, creștere exponențială e relațiilor profesionale. Dar mai înseamnă și o mare responsabilitate, pentru că se va verifica astfel, după un excelent mandat al colegului austriac, capacitatea românilor de a coordona structuri paneuropene și de a contribui la dezvoltarea unei filiale formate din instituții foarte puternice, conduse de profesioniști admirabili și foarte exigenți.
– Ce înseamnă diplomație culturală într-o lume în schimbare și mai ales în criză?
– De curând, la conferința de diplomație culturală pe care am organizat-o la Londra în numele EUNIC, aceasta a fost întrebarea la care au încercat să răspundă câțiva dintre cei mai influenți diplomați culturali ai Europei. Răspunsul nu e simplu într-o epocă în care bugetele programelor culturale, inclusiv cele internaționale, sunt din ce în ce mai amenințate. Lumea se întreabă la ce bun să investim în cultură sau în programe culturale, naționale sau internaționale. Concluzia a fost lipsită de echivoc: a susține cultura este un scop în sine, dincolo de orice instrumentalizare, fiindcă, mai ales ca europeni, cultura este cea care ne legitimează și ne instituie. Imensa valoare strategică a rețelei EUNIC rezidă în capacitatea sa de a proiecta, global, valorile identității europene, “forța de atracție” a Europei. Normal, nu putem cere diplomației culturale ceea ce nu poate și n-a putut să dea nici în perioade prospere. Concluzia a fost că, fără a deveni un instrument de propagandă, cooperarea culturală internațională rămâne un nivel indispensabil al relațiilor internaționale, de vreme ce cultura și artele sunt domenii ce precipită relațiile cele mai strânse și mai durabile. Diplomația culturală e o diplomație a adevărului, a autenticității. Dacă își pierde autonomia și devine sforăitoare, solemnă și moroasă, nu mai valorează nimic. Acțiunile culturale în străinătate sunt o modalitate complementară diplomației clasice, tacite, de a întări relațiile bilaterale, acționând nu la nivel oficial sau guvernamental, ci la nivelul marelui public. E vorba, însă, de un public foarte influent, pentru că principalii beneficiari ai programelor și proiectelor noastre sunt elitele artistice, culturale, economice ale unei țări. Dacă ei ne înțeleg mai bine ca urmare a evenimentelor pe care le generăm, dacă ajung să ne admire și să ne respecte, atunci e mult mai plauzibil ca deciziile de politică externă ale țărilor lor să ne fie mai favorabile. Efectele diplomației culturale se văd în timp, fiindcă lucrarea sa e insidioasă și incrementală. De aceea cred că, în ceea ce ne privește, trebuie să menținem la ICR această direcție și acest ritm de lucru timp de o generație pentru a face din cultura română o referință universală curentă. Este posibil, dar e nevoie de o consecvență monomană pentru a reuși. Prestigiul înseamnă putere, indirectă și difuză, dar nu mai puțin redutabilă. Acesta e sensul ultim al acțiunii noastre. Într-o lume în care, știm bine, avem încă probleme de percepție, diplomația culturală e departe de a fi un lux.
– România a fost prezentă la Olimpiada culturală de la Londra prin zeci de evenimente menite să creeze prezențe durabile. Care a fost impactul?
– Programul românesc la Olimpiada Culturală este cel mai amplu program românesc desfășurat vreodată în Marea Britanie și, probabil, unul dintre cele mai extinse programe de diplomație culturală ale României pur și simplu. Am simțit asta pe pielea noastră, ca să zic așa: practic, timpul nostru liber a fost suspendat mai multe luni, a fost epuizant și enorm de stresant. Nu ne-am fi descurcat fără numeroșii noștri parteneri, cred că mai bine de 20 de instituții românești și britanice, pentru a nu mai vorbi de voluntari și colaboratori, interni și externi. Pentru o echipă de 9 oameni, câți suntem la ICR Londra, a fost o provocare, dar am reușit. Le sunt recunoscător colegilor din echipa mea pentru efort, stăpânire de sine, devotament, creativitate managerială, fără de care nu s-ar fi ales nimic din planurile noastre. Prin cele 17 proiecte derulate de-a lungul a două luni, a căror pregătire a început însă cu mai mult de un an și jumătate înainte, aparținând aproape tuturor domeniilor artistice (film, teatru, dans, literatură, arte vizuale, muzică), am încercat să introducem un nou concept de promovare. Dincolo de evenimentele efemere, oricât de prizabile sau chiar de fascinante, am preferat să generăm o prezență durabilă, care să nu se stingă o dată cu ultimul acord muzical sau cadru de film sau pagină citită. E o altă filozofie a promovării culturale. De aceea, am amplasat, în cele mai aglomerate locuri ale Londrei olimpice, mai mult instalații permanente și cvasipermanente. Cred că toate marile capitale ale lumii trebuie să aibă o sculptură monumentală a unui artist român sau de origine română, iar Londra are acum una, grație programului nostru – “Alergător pe muchie” de Paul Neagu, prima lucrare a unui artist de origine română amplasată permanent în Londra. Suntem foarte mândri că, după ani în care încercări similare au eșuat, am reușit să montăm, împreună cu partenerii noștri Toni Neagu, Iolanda Costide, Paul Neagu Estate și Islington Council, această lucrare a unui mare artist român, britanic, dar de fapt universal. Toate cele 17 proiecte reunite sub titulatura “Rolympics” (http://www.icr-london.co.uk/rolympics pentru mai multe informații) au atras un public numeros și receptiv, iar pentru noi sunt toate la fel de importante, dar sculpturile și instalațiile, reprezentând o modalitate nouă de programare (mă gândesc la selecția lucrărilor) și de promovare a culturii române, menită să lase urme durabile, ne-au ajutat să ajungem la cât mai mulți londonezi și să generăm impactul maxim.
– Ați putea spune ce prieteni și-a făcut România la Londra de când sunteți dvs. aici?
– Cele mai multe proiecte pe care le-am realizat sau le realizăm se derulează în parteneriat cu instituții și organizații britanice, e modul nostru de a funcționa. Iată de ce cred că i-aș putea număra între prietenii României pe toți partenerii britanici cu care am realizat proiecte în comun: începând cu colegii directori sau atașați cultural din țările UE și nu numai, continuând cu directorii de programe, coordonatorii sau producătorii unor instituții culturale foarte cunoscute, cum sunt Barbican Centre, Tate Modern, Southbank Centre, Poet in the City, British Film Institute, British Library, London International Film Festival, East End Film Festival, Theatre Royal Stratford East, London International Festival of Theatre, Horniman Museum, Paul Neagu Estate, fără a-i uita pe responsabilii departamentelor culturale ale primăriilor din sectoarele londoneze Tower Hamlets și Islington, ca și pe mulți alții. Sunt prieteni ai culturii române și curatorii și jurnaliștii care au vizitat România, pentru documentare, prin intermediul programului de mobilități al ICR. Nu există o modalitate mai bună de a te face cunoscut și de a cunoaște pe cineva decât a face un proiect împreună sau a te deplasa, fizic, în țara respectivă. Faptul că partenerii noștri rămân parteneri de durată sau se reîntorc pe cont propriu în România vorbește de la sine.
– Cui se adresează cu prioritate activitățile culturale române la Londra, românilor rezidenți aici sau britanicilor care încă nu știu sau știu prea puțin despre viața culturală românească?
– Ca toate marile institute culturale ale Europei, noi existăm pentru a ne adresa, în primul rând, publicului străin. Străinii trebuie să ne cunoască mai bine, lor trebuie să le trezim curiozitatea și, dacă putem, admirația. Asta nu înseamnă că toate proiectele noastre nu li se adresează și românilor sau că nu avem chiar și evenimente pe care le realizăm exclusiv pentru diaspora. De exemplu, noi avem, la Londra, un program special destinat românilor, “Acasă în Belgrave Square”, pe care l-am așezat sub patronajul ambasadorului României în Regatul Unit. Desigur, ne bucurăm de fiecare dată când vedem români la evenimentele noastre, sunt mereu bineveniți. Dar principala noastră miză o constituie persuadarea celor care, din vina noastră mai întâi, nu ne cunosc destul sau nu ne cunosc prin ceea ce avem mai bun.