Cui i-e frică de computer? este a treia antologie din colecția „Cărțile mele”, coordonată de Florentina Sâmihăian. Până acum, în această colecție au apărut deja două volume, Care-i faza cu cititul? și Ce poți face cu două cuvinte. Antologiile colecției „Cărțile mele” reunesc nume importante ale literaturii române contemporane, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Radu Paraschivescu, Robert Șerban, Florin Bican, Neagu Djuvara, Călin-Andrei Mihăilescu și mulți alții.
Cel de-al treilea volum al colecției vă propune povești mai reale sau imaginate despre cum interacționăm cu tehnologia din jurul nostru. Ilustrațiile volumului sunt semnate și de această dată de Irina Dobrescu, iar volumul este coordonat de Liviu Papadima. Mai jos puteți citi un fragment din textul scris de Ioana Pârvulescu pentru volumul Cui i-e frică de computer?
Ioana Pârvulescu este scriitoare și cărțile ei sunt scrise direct la computer. (De mână scrie, când își amintește, jurnal, cărți poștale și dedicații.) Primul ei computer se numea Chiril și Metodiu, după sfinții zilei în care l-a primit. Actualul computer se numește Mitică, după bunicul ei patern și după personajul lui Caragiale. Acasă mai are un telefon cu robot (James), un televizor Orion la care nu prea se uită și un foarte activ aparat de fotografiat Nikon. Fierbătorul de cafea, prăjitorul electric și cuptorul cu microunde nu au nume. Când era mică, repara aparate tehnice, de pildă radiouri, acum mai mult le strică. Crede că cel mai urât lucru este să nu-i răspunzi unui prieten la e-mailuri.
Dorința
Era noaptea de Anul Nou, iar eu eram studentă și tocmai mă supărasem pe Adrian. Vă place Anul Nou? Mie mi se pare frumos, la fel de frumos ca punctul dintr-o frază. Prețuiesc mult punctele, acești bumbi nebăgați în seamă, fără de care tot ce citim ar fi haotic și de neînțeles. Adrian îmi spunea că n-are rost să te bucuri de Revelion, din moment ce „nimic deosebit nu se întâmplă atunci în univers“, e o zi sau, mă rog, o noapte, „la fel ca oricare alta“. Așa spunea și despre zilele de naștere, despre cele de nume, despre 1 Martie și despre absolut orice sărbătoare. Toate, toate, zile ca oricare altele, timp ca oricare altul. Lui Adrian nu-i plăcea să primească daruri, dar, lucru și mai greu de înțeles, nici măcar să le facă. Eu încercam să găsesc, de-a lungul anului, cât mai multe zile ieșite din comun. Viața e pentru mine o frază uriașă, neîntreruptă, greu de citit, și simt nevoia s-o fragmentez cu asemenea sărbători, semnele de punctuație ale timpului meu.
În noaptea de Anul Nou aveam obiceiul să-mi pun o dorință. Știți ce mi-am dorit în anul acela, exact când limbile ceasului, limba mare, limba mică și secundarul s-au imbrățișat la ora 12? Mi-am dorit un casetofon (echivalentul de atunci al unui iPad, să spunem), unul numai al meu, la care să pot asculta muzică oricând vreau, ziua, noaptea, de Anul Nou, de ziua mea și în toate zilele ca oricare altele despre care vorbea Adi. Oricât vi s-ar părea de ciudat, pe-atunci muzica nu era de găsit pe toate drumurile, ca azi. Să primesc un asemenea cadou ar fi fost o minune, iar eu am prețuit de când mă știu minunile, nu în ultimul rând pe cele ale tehnicii. Dar cine să-mi dea mie un casetofon? Cu siguranță că nu Adrian!
Încă de mică mi-am adunat, în minte, o colecție de obiecte electronice sofisticate, care sunt sigură că vor exista cândva: aparat de fotografiat cu sunet (dacă cineva râde în fotografie, să-i auzi râsul din acea clipă), aparat de filmat visele de noapte, astfel încât să ți le poți pune la computer, a doua zi, aparatul la care se aprinde un mic bec de câte ori persoana pe care o iubești se gândește la tine. Cu vremea, am devenit mai pretențioasă și nu vă ascund că singurul aparat pe care mi l-aș dori acum, dacă mi-aș mai pune dorințe în noaptea de Anul Nou, este mașina timpului. Într-un fel, totuși, mașina timpului există: de câte ori vă urcați într-o amintire și călătoriți cu ea în trecut vă aflați în mașina timpului. De câte ori vă lăsați prinși de mecanismul complicat al imaginației și întrevedeți ceva din viitor, călătoriți cu mașina timpului. Așa că vă invit să vă îmbarcați chiar acum în mașinăria amintirii pe care am înșurubat-o aici pentru voi, să călătorim împreună și să poposim în anul acela care a urmat imediat după discuția cu Adrian din noaptea de Anul Nou, după ce mi-am pus în gând dorința de a avea un casetofon și de a asculta la el ce muzică vreau eu. În dimineața de 1 ianuarie, am auzit însă cu totul altă muzică, una pur omenească, venind de-afară. Niște glasuri de copii mai mult strigau decât cântau: „…să trăiți să-mbătrâniți, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir… Tare ca piatra…“. Dintr-un motiv necunoscut, din joacă, poate, glasul strident al copiilor n-a mers mai departe și a tot repetat „tare ca piatra…” râzând în hohote cu mare veselie. Era ca un semn al soartei. Întâmplările care au urmat s-au înlănțuit în cel mai ciudat mod.
*
O lună mai târziu mă întorceam de la un examen, spre casa unde se afla mica mea cameră studențească, pe ai cărei pereți scrisesem în două culori versuri din poeții favoriți. Era o după-amiază geroasă și, pe aleile din Grădina Icoanei, pe unde treceam zilnic, zăpada bătătorită lucea stins sub pași. La un moment dat, pe albul ei am văzut o mogâldeață întunecată, ca un pui de șoricel. Înălțimea îi era cam cât jumătate din degetul vostru mic, dar grosimea era mai mare (dacă nu cumva v-ați îngrășat peste măsură). Nu se mișca și nici n-avea cum: ridicând mogâldeața în mână, am văzut că era o sculptură din piatră cenușie. Avea aerul unui zeu asiatic în miniatură, iar pe cap purta un soi de cușmă de mărimea unei unghii. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător și, scoțându-mi mănușa de lână, l-am găzduit pe micul zeu în căușul palmei, întorcându-l pe toate părțile. Apoi m-am uitat de-a lungul aleii înzăpezite, doar-doar o să zăresc un om care să-și caute zeul. Dar la ora aceea, pe un ger de ți se lipeau nările și-ți ieșeau aburi din gură, tot parcul era pustiu, cu excepția mea și a zeușorului, firește. Nu-mi venea să-l iau cu mine, pentru că, mi-am spus, cineva îl pierduse. Poate că ținea la el, poate îl primise cadou, poate voia să-l dea cadou (fiindcă nu toată lumea era ca Adrian). Pe de altă parte, mi se părea că zeul pretinde să fie luat de acolo cât mai repede și e supărat că nu mă hotărăsc odată. Nici să-ți petreci o noapte întreagă în frig nu era o perspectivă atrăgătoare, chiar dacă ești de piatră. Eu, care nu eram de piatră, înghețasem deja.
În fine, mi-am pus și mâna și zeul în aceeași mănușă și am plecat. Acasă am făcut un ceai de iasomie, ca să mă încălzesc și, după ce am băut câteva înghițituri aromate, am început să-mi studiez noul colocatar. Era tare simpatic: ședea cu mâinile împreunate pe burtă, avea trup mic, cap mare, obraji bucălați și o gușuliță de toată frumusețea, ochi oblici, mijiți, de parcă îi era tot timpul somn, și gura rotundă, puțin îmbufnată. Cel mai mult îmi plăceau urechiușele fine, mai mici decât ochii, pe care căciula nu le acoperea. Cu ce daltă minusculă se pot sculpta asemenea urechi? Nu-mi puteam închipui, mai ales că piatra din care era el făcut se dovedea tare ca… piatra. „Tare ca piatra, tare ca piatra…“ L-am îndrăgit mult pe zeul cenușiu și m-am împrietenit cu el pe loc. Uitându-mă bine, am văzut că are scris pe dos o literă, un M. Să fi fost inițiala unui nume, poate al celui care l-a sculptat? Sau al persoanei iubite de sculptor? Singurul gând care nu-mi dădea pace era că poate cineva îl caută și e necăjit că l-a pierdut.
În zilele următoare, cu zeul în buzunar, mi-am făcut drum la cele mai diverse ore pe aleea din parcul în care îl găsisem, zăbovind cât mai mult pe-acolo. Mă gândeam că aș putea să întâlnesc pe cineva care se uită cu atenție pe jos și că o să-l întreb: „Nu cumva ați pierdut un zeu?“ Dar în afara unor oameni din cale-afară de grăbiți și de zgribuliți, n-am văzut pe nimeni. Mă întorceam cu micul meu însoțitor în camera cu versuri colorate pe perete, camera din care numai muzica lipsea. Dacă aș fi avut și un casetofon aș fi fost aproape fericită.
*
Între timp se apropia 1 martie. Ne hotărâserăm, împreună cu fratele meu Mihai, vărul meu Dorin și încă un prieten al nostru, Daniel, să facem, ca mulți studenți de pe vremea aceea, mărțișoare, și să le vindem de 1 Martie. Era o tradiție ca studenții să-și câștige niște bani de buzunar în felul acesta. (Firește că Adrian n-a vrut să participe, fiindcă 1 Martie nu-i spunea nimic: „o zi ca oricare alta“). Și-atunci mi-a venit ideea. Ce-ar fi, mi-am zis, să facem zeci de mărțișoare cu chipul zeului găsit de mine și în felul acesta cel care l-a pierdut să-l primească, poate, înapoi? Întâmplarea are uneori căi întortocheate și pline de surprize.
Zis și făcut. Am imprimat fața zeului în niște matrițe dintr-un material moale. Apoi am pus un fel de ghips care s-a întărit, l-am vopsit în culori vesele, gândindu-ne că griul modelului n-ar fi fost deloc potrivit pentru un dar de 1 Martie. La urmă, ne-am specializat în făcutul de funde, rolul meu fiind doar acela de a ține două degete la o distanță potrivită pentru buclele alb-roșii ale șnurului. Fiecare copie a zeului a primit așadar o minunată fundă, ca un papion, și a fost împachetată în celofan. La sfârșitul lui februarie în camera mea era un alai de zei colorați, care așteptau cuminți să fie puși în vânzare. Nu știam însă dacă vom putea vinde nici măcar unul, darămite pe toți! În ce mă privește, aveam un motiv de îngrijorare în plus: dacă nu vindeam mărțișoarele, stăpânul obiectului găsit de mine nu avea nici o șansă să-l mai întâlnească.
Zeul nostru o fi fost, probabil, unul al belșugului, pentru că mărțișoarele cu el au avut un succes neașteptat. Se vede că oamenii se plictisiseră de potcoave, inimioare și flori aurii și că figurina noastră îmbufnată, cu ochii adormiți, obraji dolofani și căciulă era o atracție nouă. La sfârșit am numărat banii și i-am împărțit frățește și prietenește, în patru. Mai e nevoie să vă spun ce-am cumpărat cu sfertul meu? Mi-a ajuns exact ca să-mi iau (la mâna a doua) o splendoare de radio-casetofon și două casete. Zeul meu necunoscut îmi îndeplinise dorința de la Anul Nou, poate că ăsta fusese rostul intrării lui în viața mea. De atunci nu m-am mai despărțit niciodată de el și e aici, lângă mine, și astăzi, când, alături de casetofon, a devenit eroul acestei povești, (și, după cum vedeți, a fost mai omenos decât Adrian).
Fragment din volumul Cui i-e frică de computer?coordonat de Liviu Papadima. Antologie de literatură contemporană pentru copii și nu numai. În curs de apariție la Editura Arthur