Casa in care locuieste, la Bucuresti, Dorli Blaga, fiica marelui poet Lucian Blaga, e situata intr-un bloc vechi de pe bulevardul Dacia. Urci cateva etaje si intri intr-un apartament aranjat dupa ultima moda interbelica. La inceput am avut sentimentul ca Dorli Blaga refuza sa ni se confeseze. Apoi discutia s-a legat de la sine, o data cu saltul nostalgic in paradisul din care, dupa 1940, a fost izgonita familia ei.
“Abdicarea regelui si instaurarea republicii populare au atras imediat schimbarea tuturor structurilor de stat. Reforma invatamantului s-a facut la toate nivelurile, in toata tara si foarte repede. In anul scolar 1947-’48 se lucra deja la ea. In aceasta perioada, tatalui meu i s-a desfiintat catedra si nu a fost singurul caz de acest fel. Multi erau dati afara sau trecuti de la o catedra la alta. La Facultatea de Medicina din Cluj, Catedra de Chirurgie era condusa de profesorul Alexandru Pop, unul dintre cei mai mari chirurgi romani. Pentru ca facuse probabil politica – anticomunista, desigur -, a fost dat afara si in locul lui a fost adus profesorul ?eposu, care avea o constiinta inalta si care s-a sinucis fiindca nu a acceptat sa ia locul altui coleg. Imediat dupa desfiintarea catedrei tatalui meu, printr-un decret care nu a fost abrogat nici pana in prezent a fost desfiintata Academia Romana, in locul ei fiind cladita, pe ruinele celei vechi, Academia Republicii Populare Romane. Unii membri ai vechii institutii au fost acceptati si in noua structura, dar cea mai mare parte au fost exclusi. Foarte multi dintre ei au avut un destin tragic, ajungand in inchisori si murind acolo. Tata s-a numarat si el printre cei indepartati, fiind mutat la Institutul de Istorie si Filozofie al Academiei, din Cluj. E drept ca titlul de profesor si-l pastrase, dar numai titlul, pentru ca acum facea cercetare.
La Cluj a lucrat un an si jumatate, din vara lui 48, pana in 50. A scris atunci lucrarea , care, de altfel, a ramas netiparita, pentru ca, in momentul in care a fost exclus si de acolo, conducerea Institutului de Filozofie din Bucuresti s-a aratat nemultumita de acest studiu. A fost mutat la filiala clujeana a Bibliotecii Academiei, cu un etaj mai sus de Biblioteca Universitara. Era bibliotecar-sef, avea norma – se introdusese clasificarea zecimala -, chiar il interesa ceea ce facea, pentru ca era ceva nou si toate cartile care intrau in biblioteca treceau prin mainile lui. Era docil si muncitor. Salariul era foarte mic, dar avea norocul ca putea colabora si la un colectiv de Istorie Literara, unde intocmea fise biografice. Prin 55 nu i-au mai dat insa decat o jumatate de norma ca bibliotecar-sef, cu cealalta jumatate fiind trecut la Istorie Literara. In acea perioada a inceput sa scrie . Intreprindere primejdioasa, mai ales pentru un asemenea roman care descria moartea unei lumi si instaurarea comunismului sovietic. Scria la birou, dar foile de manuscris le tinea in permanenta la el sau acasa. Securitatea chiar ii perchezitionase o data biroul si ar fi fost vai de capul lui daca gaseau manuscrisul.
Toate aceste mizerii au facut din tata un om foarte retras. Singurele vizite pe care le mai facea erau la cateva rude din Cluj si la doamna Daniela, pe care, in perioada aceea, o frecventa foarte des si care i-a inspirat multe din poeziile aparute postum. A nu se intelege ca a fost un afemeiat, chiar daca asa s-a exprimat acel (numele de cod al turnatorului tatei), colaborator al Securitatii si unul dintre angajatii Institutului de Filozofie, pe care tata il adusese acolo. Un poet are nevoie, din cand in cand, de un stimulent, de o prezenta feminina gratioasa, care sa-i ofere o oaza de liniste. Asta reprezenta pentru el Daniela. Avea mare incredere in ea de vreme ce o buna parte din manuscrisul romanului o adapostise in casa ei.
Era un tata bun, echilibrat, afectuos. Asa a fost inainte sa se abata asupra lui toate nenorocirile si asa a ramas si in epoca neagra ce a urmat. atia sa-si impuna dorintele printr-un ton sobru, ferm. Nu au existat niciodata probleme, dar eu si mama trebuia sa respectam orele lui de lucru. Nu aveam voie sa intram in birou cand lucra. Pe urma, el isi respecta si orele de odihna, deci nici atunci nu aveam voie sa-l deranjam. O singura data m-a batut, pe la sapte ani. Eram la masa, aveam si niste rude in vizita, toti ajunsesera la desert, in timp ce eu inca eram la supa. Am luat bataie pentru ca mancam prea incet. Cum insa, simtindu-ma jignita, am inceput sa ma apar, a renuntat si nu a mai aplicat metoda asta niciodata.
Ca tata nu s-a schimbat niciodata, desi a traversat perioade grele si inainte de venirea comunistilor. Nici cand era tanar nu a fost acceptat cadru didactic la Cluj. Profesorii de acolo, mai varstnici, erau putin intelegatori fata de modernitatea scrierilor si filozofiei sale. O vreme a trait din publicistica, in timp ce mama avea un cabinet de stomatologie la Lugoj. Eu nu ma nascusem inca. Tata a plecat apoi in diplomatie si in felul acesta a avut ocazia sa cunoasca mai multe tari din Europa. In toata aceasta epoca, mama i-a fost un foarte bun coechipier. Cunostea foarte bine viata politica si diplomatica, din familie, si din acest motiv il ajuta mult in munca – de pilda sa intocmeasca rapoartele de presa si sintezele saptamanale, care erau obligatorii. Cand am aparut eu, viata era, asadar, echilibrata si linistita. Fara lux. Din economiile pe care le facuse, tata si-a putut implini o mare dorinta. Prin 1937-1938 a reusit sa cumpere o mica livada langa Sibiu. Era o casa taraneasca foarte solida, asa cum sunt mai toate locuintele din Transilvania. Parintii mei au reparat-o si am impartit-o in doua cu o familie de tarani, pe care tata ii angajase ca sa se ocupe de gradina si de gospodarie. Era o casa gen vagon, cu trei camere inconjurate de un pridvor, care pe una dintre laturi se largea ca o terasa. Acolo aveam o masa mare cu banci in jurul ei, totul acoperit cu vita de vie. Era foarte placut. Era si un grajd acolo, aveam vaci, cai si o trasura, aveam si un pic de teren arabil, o vie mica. Dar ce i-a placut cel mai mult tatei a fost ca, in mijlocul livezii, crescuse un palc de 60 de nuci. Sub ei si-a facut el o masa de scris. Ii placea enorm sa lucreze acolo.
In timpul asta eu imi traiam copilaria. In 1939, cu mine a stat un var. Eram de aceeasi varsta – noua ani – si ne aveam ca fratii. Faceam tot felul de nazdravanii, mai ales dupa amiaza, cand se odihneau parintii mei. Ne facuseram un adevarat castel in fundul gradinii, in mijlocul unui zmeuris imens, unde ne caraseram toate jucariile.
Din pacate, la livada de langa Sibiu am petrecut doar doua veri. A venit Dictatul de la Viena si, la sfarsitul lui august 40, in mai putin de doua ore, am fost nevoiti sa parasim totul. Am fost izgoniti din Paradis”.