Paradisurile pamantesti sunt efemere. Al nostru a luat si mai repede sfarsit. Viata linistita pe care o duceam s-a spulberat o data cu iarna 43-44, cand am inceput sa simtim serios efectele razboiului. In 1944, ne-am retras vreme de cinci luni la tara, in satul Capalna, de pe Valea Sebesului. Acolo, de altfel, nici nu au fost bombardamente.
Dupa incheierea pacii, in 1945, Universitatea din Cluj, refugiata pe timpul razboiului la Sibiu, s-a intors acasa o data cu preluarea Transilvaniei de Nord de catre autoritatile romanesti. Ne-am mutat la Cluj in toamna lui 1946. A fost o perioada dramatica pentru tatal meu.
Criza sufleteasca si morala prin care trecuse in intervalul 1945-1946 este descrisa cu lux de amanunte in . Suferinta s-a acutizat o data cu rapida instaurare a regimului comunist. Din acel moment, tata a inteles ca nu mai exista nici o speranta in legatura cu opera lui.
Blaga era considerat primejdios pentru doctrina marxista. Acel de care am mai vorbit turnatorul lui – chiar spunea intr-o nota informativa inaintata Securitatii ca tata .
Probabil ca pericolul era de natura pur ideologica, fiindca, din punct de vedere politic, Blaga nu avea cum sa reprezinte vreo amenintare. Era un om mult prea inalt spiritual pentru a se amesteca in treburi de aceasta natura.
Nici macar nu se poate vorbi de existenta vreunei rezistente ideologice colective. In jurul tatalui meu nu s-a format niciodata vreun grup de gandire blagiana; nu si-a facut niciodata discipoli si, asa cum I.D.Sarbu a spus intr-o scrisoare adresata mie si publicata mult mai tarziu, in 1991, intr-un numar al , nu a intentionat niciodata sa-si creeze o scoala filozofica.
E drept, Blaga a fost un catalizator pentru multi dintre cei care I-au cunoscut, tineri pe care i-a stimulat neincetat sa gandeasca liber, , cum se exprima de multe ori. Dar nimic mai mult. Nici macar in cadrul cercului literar din cadrul Universitatii clujene nu s-a pus vreodata aceasta problema. Tot ce facea profesorul Lucian Blaga era sa participe la sedintele cenaclului si sa-si stimuleze studentii.
Viata mea se scurgea, asadar, pe fondul tuturor acestor convulsii familiale. Incercam sa-mi croiesc un drum firesc, natural. In 1956 l-am cunoscut mai indeaproape pe viitorul meu sot, profesorul Tudor Bucnariu. El era in acea perioada ministru-adjunct la Invatamant. Familiile noastre (a mea si a viitorului sot) se cunoasteau foarte bine, de o lunga bucata de vreme, din Cluj. In activitatea lui de la minister, Tudor a ajutat foarte multa lume care avusese de suferit incepand cu instaurarea regimului comunist, in 1948.
Asa se face ca studenti exmatriculati pe motive politice arhicunoscute astazi au avut posibilitatea sa-si continue studiile universitare datorita sotului meu. Tot asa, numeroase cadre didactice au putut sa isi reia activitatea in invatamant gratie lui.
Dupa evenimentele din Ungaria, din 56, studentii au manifestat si la Timisoara, si Bucuresti. Cateva cadre universitare fie constranse de imprejurari, fie de buna voie – au dat atunci declaratii la Securitate, care au condus la arestarea multora dintre acei tineri. O parte au fost exmatriculati, multi au fost arestati si au facut puscarie.
Dupa ce si-au executat pedeapsa, sotul meu i-a ajutat sa se reintegreze. Hartuielile politice o stiu bine cei care au trait in mijlocul acelor evenimente nu au luat insa sfarsit cu eliberarea demonstrantilor din 56. Un alt val de persecutii s-a abatut asupra studentilor in 65, o data cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Studentii incepusera sa comenteze situatia politica pe care o crease moartea lui Dej si evenimentele pe care aceasta le declansase.
Din nou Securitatea s-a amestecat in viata studentilor si, din nou, sotul meu nu a fost de acord cu aceasta imixtiune in zona universitara. Asa se face ca, in toamna lui 1965, a fost eliminat cu mare scandal din decanat.
In cadrul acelor groaznice si umilitoare sedinte de partid, s-au ridicat multi care au vorbit impotriva lui. Sotul meu si-a notat, de altfel, o mare parte a amintirilor legate de perioada aceea, dar inca nu m-am apucat de transcrierea lor.
Familia noastra a fost in permanenta urmarita de catre Securitate. atiam acest lucru, am stiut-o intotdeauna, dar nu mi-am putut imagina nivelul la care se ajunsese decat tarziu, dupa 1989, cand am avut posibilitatea sa consult arhivele fostei politii politice. Ajunsa in acest punct, as vrea sa fac insa o rectificare.
In cartea , Ion Balu, in capitolul pe care il semneaza, sustine ca arestarea tatalui meu se pregatea in 1961, chiar anul mortii sale. Or, eu nu am gasit informatii certe, in documentele cercetate de mine si de dansul pana acum, care sa conduca la o asemenea concluzie.
Nu am beneficiat cu nimic de pe urma memoriei tatalui meu nici in momentul in care s-a inceput publicarea operei lui – cu mari greutati de altfel, din pricina cenzurii comuniste. Nu am avut posibilitatea sa ma bucur in liniste de numele sau. ai nu am avut nici vreun avantaj material, in calitate de mostenitoare.
De ce spun asta? Deoarece, prin 1972-73, se crease un fel de diversiune in randul opiniei publice in ceea ce-i privea pe mostenitorii marilor scriitori – Arghezi, Sadoveanu, Blaga si altii. Se intentiona probabil sa se renunte la platirea drepturilor de autor prevazute de Conventia de la Berna, act la care Romania aderase inca inainte de razboi.
De fapt, plata mostenitorilor era cu totul alta decat cea a autorilor in viata, reprezentand o suma simbolica. Dau aceste lamuriri dar nu ma voi opri aici. Voi continua sa studiez diversele arhive, atat in legatura cu tatal meu, cat si in legatura cu viata sotului meu.