Ultim episod al confesiunilor criticului de arta Dorana Cosoveanu se refera la anii petrecuti la Muzeul National de Arta pana in 1989. Sub permanenta amenintare a “dosarului”, a cunoscut mari personalitati, despre care insa, cu modestie, n-a pomenit decat in putine cuvinte (dialogul memorabil cu Rainier de Monaco, cu prilejul vizitei acestuia la MNAR, n-a mai putut fi prezentat). A iubit muzeul si s-a luptat pentru el in zilele si noptile lui decembrie ”89. Intre 1996 si 2000, a fost consilierul personal al ministrului Culturii, Ion Caramitru. Este membru fondator al Fundatiei Academia Civica si al Aliantei Civice. (Marcela Gheorghiu)
“Gandeste bine ce faci, dar tine minte ca aici e ceva de iubit”, mi-a spus profesorul Ion Frunzetti, conducatorul lucrarii mele de licenta, atunci cand, in sfarsit, am ajuns muzeograf.
Nu i-am uitat vorbele in anii cei multi pe care i-am petrecut in muzeul pe care l-am iubit pentru tot ce mi-a oferit: in primul rand posibilitatea de a trai fascinatia imaginilor impreuna cu acei impresari ai realitatii, pictorii, care stiu sa umble la mecanismele visului; mi-a oferit posibilitatea de a studia si publica rezultatul cercetarilor, de-a imagina si organiza zeci si zeci de expozitii, de a instrui prin lectorate tematice tineri plasticieni, de a intalni personalitati ale vietii culturale din toata lumea si, nu in ultimul rand, confortul spiritual de a ma afla permanent intr-un spatiu al armoniilor estetice… Stiam desigur ca dosarul meu – pentru ca nu pot sa nu ma intorc la el – nu-mi va permite sa beneficiez de o bursa sau de un schimb cultural international si nici de o afirmare profesionala ierarhica.
O gura de aer din Europa
Si totusi. In 1968, generalul Charles de Gaulle a vizitat Romania si, impreuna cu intreaga delegatie franceza, Muzeul National de Arta. Am facut parte din grupul celor care au prezentat galeriile muzeului si, in final, am fost intrebata ce specializare am facut in strainatate. Oricat de diplomatic am incercat sa raspund, concluzia era evident negativa. O specializare era un vis pe care nici nu cutezam sa mi-l imaginez. Dar dupa cateva luni de la aceasta vizita ilustra, am primit o invitatie guvernamentala pentru un stagiu de perfectionare… in Franta! Politrucii Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste mi-au “recomandat” sa refuz invitatia, sugerandu-mi sa invoc o stare precara de sanatate. Am refuzat cu disperarea celui care realiza ratarea unei sanse unice. Dupa multe discutii dure si dupa ce directorul muzeului, M.H. Maxy, si profesorul Vasile Dragut au girat pentru mine, mi s-a permis sa plec (insotita de inca o persoana!).
A fost cea mai fericita perioada a existentei mele profesionale. Eram tanara, aveam la dispozitie toate inlesnirile posibile de a studia in cabinetele Muzeului Louvre, de-a vizita celelalte muzee si colectii pariziene, dar si din sudul Frantei, expozitiile si atelierele artistilor, catedralele si monumentele istorice, spectacolele, cluburile muzical-artistice. Ma simteam, in sfarsit, inconjurata de oameni care traiau si gandeau liber. Respiram si “pipaiam” aerul pretios al independentei, in care evoluam fara mari complexe. Ma bucuram de simpatia celor din jurul meu si traiam iluzia unei posibile sincronii cu lumea occidentala.
A fost prima si ultima mea iesire din tara pana in 1990, dar a fost nesperata si minunata rezerva de cunostinte si relatii profesionale, de note, imagini si carti adunate in cele cateva luni si, mai cu seama, speranta ca adusesem cu mine ceva din metabolismul european. A existat si oferta de a ramane acolo (in 1970, azilantii politici erau inca simpatizati la Paris), dar m-am intors la familia, prietenii si muzeul fata de care “ma consideram responsabila”, cum spune Le Petit Prince.
Lupta cu fantomele
M-am intors si mi-am reluat rolul de “dosar prost”, asa cum m-a numit Hortensia Roman atunci cand i-a reprosat lui Dem. Popescu, subalternul ei din Directia emisiunilor pentru strainatate a Radiodifuziunii si sotul meu, ca a facut marea greseala de a se casatori cu un “dosar prost”. M-am intors si am continuat sa fiu muzeograful disciplinat care executa sarcinile impuse: redactor pentru publicatii, custode pentru colectii nou donate, designer executant pentru panourile de propaganda comandate pentru scoli sau pentru Cantarea Romaniei si multe, multe altele, toate urmarite de ochiul mereu atent al celui care, din timp in timp, ma convoca “ingrijorat” de starea sanatatii tatalui meu si de preocuparile lui.
Au fost, din fericire, si cativa oamenii care au avut curajul sa ma ajute, si ma gandesc la regretatul Modest Moraru, de la Editura Meridiane, care mi-a publicat monografia “Octav Grigorescu” (1985) si doua dintre studiile mele muzeale, in seria Cabinetul de Stampe (1975 si 1983).
Ca intr-un lung si conventional mariaj, in care partile se ingaduie in bune si in rele, relatia mea cu staff-ul mereu variabil al muzeului parea stabila: eu imi manifestam indignarile, ei nu ma luau in seama; eu credeam in prabusirea dictaturii, ei in cultul personalitatii; eu in lucrul bine facut, ei in “inaltele indicatii” sau in “se poate si asa” – si astfel, acceptand frica si umilintele infinite, am convietuit 25 de ani.
Decembrie 1989 l-am preluat cu toata euforia nebuna (si naiva) a celui care traia, in sfarsit, eliberarea mult asteptata. Mi s-a parut cel mai firesc lucru sa ma aflu in noaptea de 22 decembrie in Piata Universitatii printre cei tineri si, apoi, cu mult mai firesc sa raman zi si noapte in muzeul meu, pe care il cunosteam in toate meandrele lui si care devenise victima nefericita a unor criminali smintiti.
Dar salile arzande, peretii ciuruiti de gloante, tablourile impuscate, arse sau furate (ca si cele pe care am reusit sa le salvez), “revolutionarii” de imprumut sau “teroristii” fantomatici, politicienii nou-nascuti si fostii activisti deveniti “eroi”, scrisorile de amenintare primite, toate fac parte dintr-o alta lunga aventura. Ei ii apartin si cei patru ani de directorat ai Muzeului National de Arta in care fusesem repartizata guvernamental cu 29 de ani in urma!…
Post scriptum M.G.
In 15 ianuarie 1990, istoricul de arta Theodor Enescu a fost numit director general al Muzeului National de Arta, iar criticul de arta Dorana Cosoveanu – director general adjunct. Impreuna au reusit sa proiecteze activitatea muzeului pe orbita internationala a institutiilor culturale de prestigiu din Europa si din lume, impreuna au reusit organizarea unui numar semnificativ de expozitii ale patrimoniului national in marile capitale ale lumii, in perioada cea mai grea de restaurare si reorganizare a muzeului. In 1994, in numai 24 de ore, cei doi fost inlaturati din functie printr-un ordin ministerial semnat de Marin Sorescu, ministru al Culturii in acea perioada. Memoriul de protest al salariatilor muzeului, adresat Comisiei de Cultura a Parlamentului, isi asteapta si astazi raspunsul.