David Foenkinos – Charlotte, Editura Nemira, colecția Babel
Ieri, joi, 29 octombrie, la Librăria Cărturești Verona scriitorul francez David Foenkinos s-a întâlnit cu cititorii români la lansarea romanului Charlotte, câștigător al premiului Renadout și care apare la editura Nemira, în colecția Babel.
Portret al unei femei excepționale și evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este povestea unei căutări. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz. Copilăria tragică și-o petrece la Berlin. Naziștii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăiește înainte de a lăsa tot și de a se refugia în Franța. Acolo își transpune spaimele, visele și dorințele în desene fascinante, pe care i le încredințează medicului personal.
Din cioburile sparte ale istoriei și din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoțiilor tari.
Premiul Renaudot (numit și „Théophraste Renaudot”) este o distincție literară creată în 1926 de zece critici de artă care așteptau deliberările juriului premiului Goncourt. Premiul Renaudot, deși nu este oficial legat de premiul Goncourt, este o completare a acestuia, laureații fiind anunțați în aceeași zi și în același loc, în prima săptămână din luna noiembrie, la restaurantul Drouant din Paris.
David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013) și Delicatețe (Nemira, 2013). Cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța și, prin traducerile românești, și-au câștigat numeroși fani și printre cititorii din România. Împreuna cu fratele sau Stéphane, David Foenkinos a realizat adaptarea cinematografica a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou și François Damiens.
Iată un fragment din „Charlotte”:
Charlotte a învățat să-și citească prenumele pe o piatră
de mormânt.
Așadar, nu ea e prima Charlotte.
Mai întâi a fost mătușa ei, sora mamei sale.
Cele două surori sunt foarte unite, până într-o seară
de noiembrie 1913.
Franziska și Charlotte cântă împreună, dansează
și râd.
Și nu exagerează niciodată.
Există o anumită discreție în exercițiul fericirii lor.
Poate că are de-a face cu personalitatea tatălui.
Un intelectual rigid, amator de artă și antichități.
Pentru el, nimic nu prezintă mai mult interes decât
puțin praf din trecut.
Mama lor este mai blândă.
Dar de o blândețe vecină cu tristețea.
Viața ei a fost o succesiune de întâmplări nefericite.
Ne va fi de folos să le prezentăm mai târziu.
Pentru moment, să rămânem la Charlotte.
Prima Charlotte.
E frumoasă, cu părul lung și negru ca o promisiune.
Totul începe cu lentoarea.
Cu timpul, face totul mai lent: mănâncă, merge, citește.
Ceva încetinește în ea.
Cu siguranță, melancolia se insinuează în trupul ei.
O melancolie devastatoare, din care nu-ți poți reveni.
Fericirea devine o insulă inaccesibilă din trecut.
Nimeni nu observă apariția lentorii la Charlotte.
Este mult prea insidioasă.
Lumea le compară pe cele două surori.
Una este, pur și simplu, mai zâmbitoare decât cealaltă.
În plus, când și când, visează îndelung cu ochii deschiși.
Dar noaptea pune stăpânire pe ea.
Această noapte care trebuie așteptată, ca să poată fi
ultima.
E o seară foarte rece de noiembrie.
În vreme ce toată lumea doarme, Charlotte se ridică
din pat.
Își ia câteva lucruri, ca pentru o călătorie.
Orașul pare a se fi oprit locului, încremenit într-o
iarnă timpurie.
Tânăra abia a împlinit optsprezece ani.
Se îndreaptă repede spre destinație.
Un pod.
Un pod pe care îl adoră.
Locul secret al întunericului din ea.
Știe de mult că acesta va fi ultimul pod.
În noaptea adâncă, fără niciun martor, ea sare.
Fără urmă de ezitare.
Cade în apa înghețată, făcându-și moartea un supliciu.
Trupul ei este descoperit în zorii zilei, eșuat pe mal.
Pe alocuri, complet vânăt.
Vestea îi trezește din somn pe părinții și pe sora ei.
Tatăl rămâne mut.
Sora ei plânge.
Mama urlă de durere.
A doua zi de dimineață, ziarele vorbesc despre tânăra
fată.
Care s-a aruncat în brațele morții fără cea mai mică
explicație.
Poate că despre asta e vorba, ultimul scandal.
Violență peste violență.
De ce?
Sora ei îi consideră sinuciderea drept o jignire adusă
relației dintre ele.
Dar, înainte de toate, se simte responsabilă.
N-a văzut și n-a înțeles nimic din lentoarea ei.
Acum, sentimentul de vină îi invadează sufletul.
(…)
Care sunt primele amintiri ale lui Charlotte?
Mirosuri sau culori?
Cel mai probabil, sunt notele muzicale.
Melodiile interpretate de mama ei.
Franziska are o voce de înger și în plus
se acompaniază la pian.
Încă de la cea mai fragedă vârstă, Charlotte e legănată
de acorduri muzicale.
Mai târziu, va întoarce ea însăși paginile partiturilor.
Și astfel se scurg primii săi ani, prin muzică.
Lui Franziska îi place să se plimbe cu fiica sa.
O duce până în inima verde a Berlinului, la Tiergarten.
Este o oază de liniște în orașul care respiră încă aerul
înfrângerii.
Micuța Charlotte observă trupurile schilodite, mutilate.
E înspăimântată de toate aceste mâini care se întind
spre ea.
O armată de milogi.
Își pleacă privirea ca să evite fețele desfigurate.
Și nu înalță capul decât o singură dată, în pădure.
Acolo poate să alerge după veverițe.
Și apoi, trebuie să meargă la cimitir.
Ca nu cumva să uite vreodată.
Charlotte înțelege devreme că morții fac parte din viață.
Atinge lacrimile mamei sale.
Care încă își plânge sora ca în ziua dispariției.
Unele suferințe nu trec niciodată.
Pe mormânt, Charlotte își citește prenumele.
Vrea să știe ce s-a întâmplat.
Mătușa ta s-a înecat.
Nu știa să înoate?
A fost un accident.
Franziska schimbă repede subiectul.
Acesta e primul aranjament cu realitatea.
Începutul piesei de teatru.
Albert dezaprobă plimbările lor prin cimitir.
De ce o duci pe Charlotte acolo atât de des?
E o atracție morbidă.
Îi cere să-și rărească vizitele, să n-o mai ducă în locul
acela pe fiica lor.
Dar cum să verifice?
El nu e niciodată acolo.
Nu se gândește decât la munca lui, spun socrii.
Albert își dorește să devină cel mai bun medic german.
Când nu e la spital, își petrece timpul studiind.
Nu trebuie să ai încredere într-un om care muncește
prea mult.
De ce încearcă să fugă?
O teamă sau un simplu presentiment.
Comportamentul soției sale este din ce în ce mai
instabil.
Observă la ea momente de absență.
Uneori ai zice că s-a detașat de propria persoană.
Își spune că e visătoare.
Adesea căutăm motivații binevoitoare pentru
ciudățeniile celorlalți.
În concluzie, are de ce să-și facă griji.
Giorgio Strehler – Scrisori despre teatru
Tot în această săptămână, aceeași editură Nemira a lansat volumul Scrisori despre teatru, de Giorgio Strehler, apărută în colecția Yorick și tradusă din limba italiană de Alice Georgescu. Această culegere de texte ale unui regizor deja legendar cuprinde scrisori-confesiune, scrisori-eseu, scrisori-jurnal, toate configurând o poetică a regiei teatrale. Notele și cuvântul înainte sunt semnate de autoarea traducerii, Alice Georgescu, ediția este îngrijită de Stela Casiraghi, Giovanni Raboni semnează prefața, iar postfața este un dialog Alexandru Darie-Monica Andronescu.
„Eu aparțin marii rase a fanaticilor, a misticilor și în același timp a revoluționarilor. Sunt cel mai mărunt dintre ei, ultimul, cel mai mic, dar sunt din acea rasă. O rasă a visurilor mari, a marilor sfâșieri, a marilor extazuri și fiori și stupori. Nu voi izbuti niciodată să mă schimb.” Giorgio Strehler
„Dacă teatrul și viața – care pot di scrise, aici, și cu inițială majusculă, și cu majuscule de la început până la sfârșit – s-au contopit vreodată într-o expresie supremă în persoana cuiva, acest cineva a fost, neîndoielnic, Strehler: teoretician în acțiune și practician reflexiv, vulcanic și distant, deopotrivă iubitor de Brecht și de Goldoni, de tragedie și de comedie, italian (italic, sum spune el) până în străfunduri și european prin vocație, majestuos și imprevizibil ca Leul sub a cărui zodie se născuse.” Alice Georgescu
Giorgio Strehler (1921-1997), născut la Trieste, a fost unul dintre cei mai importanți oameni de teatru din secolul XX. S-a născut la Trieste, a urmat Facultatea de Drept de la Universitatea din Milano, după care s-a dedicat exclusiv teatrului, alăturându-se la început unei trupe ambulante. Italia a intrat în război și Strehler a ajuns în Elveția, ca soldat, apoi ca refugiat. Primele spectacole le-a regizat în 1943, când a pus în scenă câteva texte minore ale lui Pirandello cu Gruppo Palcoscenico (Grupul Scena) din Novara. În 1947 a întemeiat Il Piccolo Teatro di Milano (Teatrul Mic din Milano) împreună cu Paolo Grassi și Nina Vinchi. Acolo a regizat peste 250 de producții, printre cele mai cunoscute numărându-se Arlechino, slugă la doi stăpâni (se joacă din 1947 și este cel mai longeviv spectacol din istoria teatrului italian), Julius Caesar(1953), Furtuna (1978), Livada de vișini (1955 și 1974), Uriașii munților (1947, 1966, 1994), Opera de trei parale (1956), Viața lui Galileo (1963).
Cunoscut pentru spectacolele sale cu piese de Goldoni, Shakespeare, Pirandello și Brecht, precum și pentru montările de teatru liric (opere de Mozart, Verdi, Beethoven, Wagner), bucurându-se de faimă internațională, a fost, de asemenea, promotorul Uniunii Teatrelor din Europa. În cursul carierei a primit premiile cele mai prestigioase din Europa. A fost senator din partea stângii independente, Mare Ofițer și Cavaler al Marii Cruci a Republicii Italiene, Commandeur de la Légion d’Honneur, Grand Officiel de l’Ordre des Arts et Lettres al Republicii Franceze, a fost distins cu Crucea de merit a fostei Republici Federale a Germaniei, pe lângă o lungă listă de recunoașteri și numeroase încununări honoris causa.