Marturisesc ca m-am nascut stangaci. In primii ani ai copilariei nu m-am simtit prea marcat de aceasta predispozitie. Mama nu se formaliza cine stie ce de preferinta mea de a tine lingura in mana stanga si m-a lasat in legea mea. Nici macar atunci cand am inceput sa mazgalesc primele litere cu aceeasi mana nu a crezut de cuviinta sa-mi schimbe obiceiul.
Problemele au aparut in scoala primara, pentru ca acolo era obligatoriu sa intru in rand cu ceilalti. Pe vremea aceea normele erau ceva mai rigide, iar pedagogia timpului nu admitea devieri. Nimeni nu isi punea problema ca a obliga un stangaci sa-si redirectioneze pornirile era sinonim cu a crea o fiinta cu doua maini stangi si cu niciuna dreapta. Vrand-nevrand, a trebuit sa ma chinuiesc sa scriu cu dreapta, iar rezultatele au fost catastrofale. Notele mele la caligrafie erau jalnice, invatatorii se chinuiau chiar mai mult decat mine pana sa-mi descifreze hieroglifele. Nu de putine ori ma puneau sa citesc singur ce-am insirat pe hartie pentru a-mi putea da un calificativ.
Au trecut ani pana cand sa-mi disciplinez cat de cat scrisul si sa pot comunica si pe aceasta cale cu lumea din jur. Astfel, au incetat glumele in legatura cu viitoarea mea meserie, in sensul ca va trebui sa ma fac neaparat doctor, pentru ca doar ei au obiceiul si dreptul legal de a folosi inscriptii indescifrabile. Au fost si momente mai greu de suportat, cand, dornic sa-mi aduc contributia la cine stie ce constructie comuna, eram indepartat cu iritare de partenerii mei de joaca: “Du-te, ma, cu ciunga ta de aici, ca mai mult strici!”. Si nu pot sa spun ca nu aveau dreptate.
Am ramas cu obiceiuri de stangaci: bat cuie, folosesc foarfeca sau alte unelte tot cu mana stanga. Iar dreapta, in afara de scris, nu ma prea ajuta in treburi de gospodarie. Ba mai mult, atunci cand, dintr-o nefericita intamplare, am avut mana dreapta in ghips, am revenit voios la anii copilariei si am inceput sa redactez mesaje cu aceeasi mana cu care desenasem primele litere. Trebuie sa recunosc ca ma uit cu o netarmurita admiratie la oamenii indemanatici, la cei care insurubeaza in cateva clipe ceva, la cei care din te miri ce compun o instalatie, care pot drege orice defectiune fara niciun efort. In ceea ce ma priveste, orice tentativa de a face vreo reparatie se traduce printr-un esec de proportii sau, in cel mai fericit caz, printr-o facatura ciudata.
Poate si de aceea ma uit fascinat la reclama aceea cu o doamna draguta care isi tine in perfect echilibru intr-o mana ceasca de cafea, iar cu cealalta culege scrisorile strecurate prin usa de postas. Si cand aceeasi doamna tine doua cesti in maini si mai deschide si usa pentru a-i oferi o cafea mesagerului, chiar ca pic pe spate!