În colecția „Poeți români contemporani” a Editurii timișorene Brumar au apărut de curând volumele semnate de două poete foarte bune, cu o biografie asemănătoare – amândouă vin spre literatură dinspre studii și preocupări științifice.
Monica Patriche – Cât o mie de nopți
Monica Patriche este lector dr. La facultatea de Matematică, Universitatea din București. A publicat articole de specialitate și cărți de specialitate. Dar și cărți de literatură: „Dar de nuntă”, „Ascultând plânsul ghitarei”, „Memoria fluviului”, „Semințe de piatră/ Graines en pierre”. Cea despre care vorbim este prefațată de Ioan Es. Pop și Florin Caragiu.
„Mai puțin cu o noapte decât Șeherezadei îi trebuie personajului liric din Nopțile iguanei, prima secțiune a acestei cărți, pentru a-și depăna povestea, în care femeia și bărbatul, aflați în postura de miri primi, își consumă dragostea – mai exact forma ei nepământeană, căci el este aproape lipsit de determinări fizice și rămâne mut la toate interpelările ei, ca adâncit într-un somn perpetuu. Până la urmă, aceasta e o stare profund poetică, pentru că, în ultimă instanță, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul și visul? Ai spune că taciturnul iubit, mirele mut, este o entitate adamică, iar ea «o nouă Evă», cum se și autonumește la un moment dat.
Cred că nu forțez deloc când spun că, în cele mai bune pagini ale sale, cartea transcrie viziuni și că nu metaforele, ci codurile, în cheia cărora sunt sublimate experiențele, primează aici.
Scenariile se derulează ritualic și însuși discursul capătă pe alocuri accente biblice, peste care nu se poate trece fără neliniște și luare-aminte.” (Ioan Es. Pop)
„E noaptea unică a femeii, care, cu păsări/ izbucnind din brațe, intră acolo unde te aștepți/ ca păsările să nu găsească vreodată odihnă/ și aripile lor să se zbată permanent – cripte/ în mișcare, ziduri obosite, lângă care/ aș îngenunchea permanent și aș plânge.//Aș plânge și lacrimile ar deveni grele,/ ar fi lacrimi de pământ amestecat cu frunze,/ pe fața unei femei îndrăgostite. Și pentru că știu/ nu numai că m-ai văzut, dar m-ai și vizitat/ sub zidul de frunze, merg înainte în acest/ anotimp în care pașii devin grei, cadențați,/ ca ai unei armate.// Tărâmul imaginației s-a deschis pentru că/tu ai fost înainte acolo./ Miezul de somn dulce, parfumat, a fost armura ta/când ai umblat prin lume, singur, chemat/ de gândul meu, înviat de degetele mele,/ care căutau o prezență prelungită, ieșind din trup,/ ca o margine a lui care vrea să se desprindă,/ să plece, să călătorească, independentă/ și luminoasă, păstrând căldura trupului viu.// Tu erai deja acolo, erai în această călătorie./ Mă așteptai./Erai ceasornicul, alungit ca o sabie, care tăia/ marginile unei sfere de somn, portocalie/ și înmiresmată, viața mea în care intru/ ca o străină, în miezul căreia tu ești prezent/ mereu cu un pas mai devreme.”
Luminița Amarie – Cărbune de fum
Luminița Amarie s-a născut la 20 Ianuarie 1987 în Dorohoi, jud. Botoșani, a copilărit în comuna Ibănești, dar acum trăiește și lucrează la Londra. Studii de specializare în Secretariat Medical, Social, Turism, Marketing și Administrație imobiliară în Paris. A publicat trei volume de poezie („Lacrimile, dinții albi ai durerii”, „Chintesența de a fi”, „Fericirile care dor”). Traian T. Coșovei scria în prefața la volumul „Chintesența de a fi”: „Poeta străbate un teritoriu între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor-trecut se naște un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării (…) Spirit profund și puternic, Luminița Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedește că realitatea poate oricând deveni sentiment și sentimentul caligrafie existențială.”
„mi-au spus că femeile nu scriu poezie/ dar ei nu întâlniseră niciodată una”
„dormi și somnul tău/adună noaptea/din visele tale ies câmpii cu flori și sălbăticiuni/te privesc și uit mâinile mele pe inima ta/caut să respir lin să pot îmbrățișa bucuria ce iese// din trupul tău luminat de întuneric/ pentru că tu dormi femeia din mine iese din trup/ să te poată trăi/îți spune pe nume apoi te învelește în ea/ visele tale se întorc la casa lor/ liniștea ta spune acum adevărul/ iar eu nu pot să fac mai mult decât să te iubesc/ mai mult decât să te-ngrijesc/ să mângâi somnul tău/ să îmblânzesc sălbăticiunile/ gândurile tale noi/ să mă rog lor să mi te dea// pentru că somnul tău de acum e atât de adânc/ femeia din mine iese și se așază în tine.” (cuib tu)