A apărut în sfîrșit romanul lui Dinu Pillat, Așteptînd ceasul de apoi*, încheiat în toamna lui 1948 și devenit, în 1959-1960, cap de acuzare împotriva autorului său, “vinovat” de “crima de trădare de patrie și pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”. Povestea manuscrisului, a avatarurilor lui de tăinuire, circulație în cerc restrîns, percheziționare, sechestrare și manipulare, este dramatică. Dar ce nu a fost dramatic în destinul postbelic al acestui intelectual rafinat, om de structură morală tare și, în același timp, de o mare delicatețe sufletească?
Citindu-i corespondența, m-a impresionat felul neechivoc în care Dinu Pillat a rezistat marilor presiuni sociale și compromisurilor mici, de zi cu zi. Cu o eleganță a atitudinii ce nu se afișează, dar se imprimă, el a trecut prin experiența șomajului, apoi a închisorii, apoi a reinserției în societatea “eticii și echității socialiste”, încercînd să facă, pe cît posibil, bine celor din jur și să ierte răul ce i se făcuse lui.
Intelectualul ultrareflexiv și sceptic, saturat de cultură, căpătase o smerenie creștină după gratiile care ar fi trebuit să-l reeduce și să-l transforme într-un “om nou”. O experiență-limită a vieții înjosite cu program și metodă l-a făcut pe Dinu Pillat (ca și pe N. Steinhardt) să descopere tocmai în închisoare adevărurile esențiale după care tinerețea lui bîjbîise înainte de al doilea război.
Se poate spune că această tinerețe ezitantă, tatonantă, chinuită de impulsuri contrarii, este chiar vîrsta ficțiunilor semnate Dinu Pillat și îndepărtate, tot mai mult, de studiile și cărțile vîrstei reale. Așteptînd ceasul de apoi, romanul considerat pierdut și redescoperit în arhivele Securității după șaizeci de ani, face drumul înapoi, către faza de reflecție și creație prinsă în Tinerețe ciudată (1943) și în Moartea cotidiană (1946).
Deschizînd romanul, intri imediat în atmosferă. Două generații, a părinților și a copiilor, cei dintîi realizați social și cufundați letargic în propriul confort, cei din urmă exaltați, cu pumnii ridicați către o amorțită societate burgheză. În prima linie, aproape numai figuri oficiale: un actual și un viitor premier, un colonel proaspăt șef la Cenzură, un director de liceu care știe să distingă, între junii revoltați, pe băieții de familie bună… În linia a doua, o paletă caracterologică mult mai bogată: tînărul uscat-intelectualizat, hiperanalitic, cam fricos (Lucian), tînărul calculat și decis, doritor de disciplină din partea camarazilor (Rotaru), licheaua delatoare, fără altă justificare interioară decît cea a parvenirii (Lică), anarhistul semidement, care vrea să arunce în aer Parlamentul săpînd, pentru asta, un tunel subteran (Gheorghiu), tînărul care își provoacă gidian experiențele, pînă cînd se dizolvă cu totul în cea mistică (Stanian), basarabeanul sărac, curat și inflexibil, care execută ceea ce majoritatea camarazilor discută la nesfîrșit: asasinarea primului ministru (Vasia); și, într-un contrast pe care a mizat romancierul însuși, adolescentul plin de întrebări și incertitudini, solidar biologic cu ceilalți, diferențiat însă moral-intelectual de ei, printr-o întrebare simplă: cum poți să omori în numele lui Iisus? (Ștefănucă).
Acuzația că Dinu Pillat ar fi scris un roman de propagandă legionară este absurdă, deși foarte în spiritul anilor ’50. Dincolo de convingerile liberale ale scriitorului, e de observat în ficțiunea sa anume reținerea în a și le impune narativ. Naratorul este foarte discret aici, redus practic la rolul unui dispecer. Fiecare personaj își poate juca rolul de la începutul și pînă la capătul dramei, fără ca vocea să-i fie blocată și opiniile, răstălmăcite. Nu altfel procedase Rebreanu în Gorila, pentru a primi aceleași învinuiri aberante că ar fi prezentat într-o lumină favorabilă mișcarea legionară. Obiectivitatea epică, fundată de Rebreanu și fisurată de noua poetică a autenticității pe care jură generația lui Mircea Eliade, e menținută la Dinu Pillat în pofida specializării tînărului prozator. Expert în notația, fără analiză, a unei conștiințe destrămate, în inventarul neadîncit al unor gesturi golite de semnificație și al unor cuvinte ce nu mai aderă la nimic, autorul își desface totuși romanul în mai multe perspective care se întretaie și se confruntă. Speculez că, fiind conștient de riscul implicat de tratarea temei alese, Dinu Pillat a devenit ceva mai realist și mai obiectivat decît i-ar fi cerut-o natura și structura sa de prozator.
Tabloul romanului său are astfel, pe de o parte, culorile șterse și combinațiile tulburi din proza anterioară; iar pe de alta, culorile vii și formulele tipologic mai simple ale unor indivizi distincți, puși democratic în același conflict. Pentru a da fiecărui personaj culoarea lui proprie și a-l lăsa să-și facă rolul, autorul a ezitat să mai configureze complexități interioare. Eroii, cu și fără ghilimele, sînt de data aceasta necomplicați, foarte siguri și vocali în partitura lor, ce completează fără a deturna orchestra dizarmonică a romanului. Prin urmare, singurul personaj realmente complex și interesant din Așteptînd ceasul de apoi este Raluca Holban, mama băieților înfierbîntați și a unei fete aflate la vîrsta primei relații. Aproape de fiecare dată, indiferent de contextul epic și de regimul casnic al vieții ei, autorul o introduce și o menține în prim-plan articulîndu-i integral, cvasi-oficial, numele. Raluca Holban apare mereu ca Raluca Holban, fără vreun apelativ (“mamă”, “dragă”) care să dea un coeficient de familiaritate scenelor domestice. Speculez, din nou, că acesta este personajul preferat al lui Dinu Pillat din romanul de față: unul care înregistrează acut și ceea ce se întîmplă în afară, și ceea ce reverberează lăuntric. Față de demagogii establishment-ului României Mari și de înflăcărații oratori ce vor să schimbe cu revolverul “România lui Mitică”, Raluca Holban alunecă ușor dintr-o realitate prea simplu percepută și vehiculată într-o zonă intermediară, mai obscură, dar densă, în care poate respira mai profund. Dacă Vestitorii “renașterii” neamului românesc, îndopați cu lecturi și teorii spengleriene, sînt în fond niște tineri netrăiți, Raluca Holban, mamă cu copii deja mari și soție a unui soț mereu absent (tipul savantului ridicol, refugiat în cercetarea lui), ajunge în acel punct autoscopic extrem de important, la Dinu Pillat. Toți sînt obsedați de prezent și de imperativul lui acum. Numai ea fuge de realitatea care bate la ușă, ascunzîndu-se printre amintiri vechi și încercînd să le dea formă pe hîrtie; ori traversînd irealitățile atît de vii ale visului, coșmarului, halucinației. Bunica internată cu forța la azil reapare, dinaintea primului război, în memoria tensionată a fostei fetițe, femeia care ține să scrie ceva ce nu mai interesează pe nimeni: “Granmama se înălță din adîncul patului, uitîndu-se cu ochii holbați la cupeul oprit aievea la ușă. Începu să strige ca și în alte rînduri, fără să-și dea seama că se află la azil: – Raluca!… Raluca!… Vino să mă îmbraci!… Rochia de catifea… Mă așteaptă cupeul… Simțind că nimeni nu mișcă de nicăieri, încercă să se scoale de una singură. Picioarele i se zbătură în cearșafuri, în timp ce mîna i se întinsese înfrigurată după bastonul din preajmă. Cînd ajunse, într-un tîrziu, pe marginea patului, răsufla greu. Se gîndi să aprindă lumînarea și pipăi suprafața mesei de noapte, în căutarea cutiei de chibrituri, fără s-o nimerească însă la locul știut. În prima încercare de a se ține pe picioare, bine sprijnită în baston, i se păru că parchetul nu mai are nici o stabilitate: se mișca sub ea ca o apă învălurată. În urechi stăruiau sunetele de citeră lovită ale pendulului, vestind o oră necunoscută, cu bătăi fără sfîrșit. Atunci, prin întunericul subțiat pînă la transparență, Îngerul coborît din cupeu se apropie să o scape de împleticirea în gol.” (p. 126). Ceasul de apoi…
O formulă ce revine în cîteva rînduri în cuprinsul romanului (și care pare mai degrabă un construct literaturizant decît un fapt de viață) este “unitatea atmosferei”. Dar această unitate a atmosferei prozastice e spartă de Dinu Pillat prin scrierea a două romane, nu a unuia singur. Un roman alert și corect în datele lui, al unei generații “bombastice” doritoare de puțină acțiune socială și de ceva sînge vărsat în numele Cauzei. Și un roman al eului, în care, de pildă, huruitul unui tramvai sau o ușă izbită, toate “nimicurile decorului cotidian”, vor fi procesate interior, fărîmițate la nesfîrșit sau dilatate. O ironie în plus a istoriei literare. Acest al doilea roman, mai realizat artistic și mai modern, se va impune, după șaizeci de ani, în fața celui “citit” și condamnat de anchetatorii și judecătorii lui Dinu Pillat.
*) Dinu Pillat, Așteptînd ceasul de apoi, roman, prefață de Gabriel Liiceanu, ediție îngrijită de Monica Pillat, Editura Humanitas, București, 2010, 320 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.