Grație Editurii Casa Cărții de Știință, anul acesta cititorii și admiratorii lui Mircea Eliade au avut parte de un adevărat festin: vizita în România a doi dintre studenții acestuia, astăzi profesori și autori de cărți peste care nu se poate trece.
Despre primul, Henry Pernet, am mai vorbit în această rubrică la timpul cuvenit: este elvețian și a publicat recent în România o carte de corespondență cu profesorul său: “Mircea Eliade – Henry Pernet. Corespondență (1961 – 1986). Dragul meu prieten” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011), în traducerea Mihaelei Gligor și a lui Călin Cristian Pop. Ediția este îngrijită de Mihaela Gligor, care scrie și o postfață, iar prefața este semnată de Mac Linscott Ricketts. Aceeași echipă l-a adus în România pe Douglas Allen, pentru un program similar – conferințe la București și Cluj -, după ce a publicat cartea acestuia “Mit și religie la Mircea Eliade”, în traducerea lui Liviu Costin, cu o postfață de Mihaela Gligor (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011).
Douglas Allen a fost profesor de filosofie la Universitatea din Maine (SUA), având ca specialitate fenomenologia religioasă și filosofia lui Mahatma Gandhi. Este autorul a 14 cărți și a numeroase studii și articole. A fost unul dintre colaboratorii profesorului din Chicago la faimoasa “The Encyclopedia of Religion”, coordonată de M. Eliade. Până astăzi, Douglas Allen a scris nu mai puțin de cinci cărți despre opera lui Mircea Eliade și, declară în prefața la ediția română, este foarte încântat să existe și o ediție în limba română a uneia dintre acestea. În București, Douglas Allen a conferențiat marți și miercuri la Biblioteca Metropolitană (M. Sadoveanu), la Universitatea București (Facultatea de Litere) și la Colegiul Noua Europă. Primele două conferințe au fost dedicate lui Eliade și moștenirii sale, iar cea de-a treia lui Mahatma Gandhi.
Fără îndoială, orice om care l-a cunoscut pe Eliade devine o sursă de informații pentru istoria culturii. Profesorul Allen a evocat câteva dintre întâlnirile sale personale cu Eliade, modul în care a avut șansa să fie luat sub aripa profesorului din Chicago, în condițiile în care intenționa să-și dea un doctorat în filosofie indiană, iar alți profesori din Statele Unite l-au refuzat. Cu siguranță, experiența indiană pe care au avut-o și Eliade și Allen a fost un bun punct de pornire.
Panoramarea pe care o face Allen interesului pentru opera științifică aparținând lui Mircea Eliade este pragmatică, inteligentă și generoasă. Indiscutabil, spre deosebire de imaginea sa în țară, unde Eliade este, conform expresiei lui Allen, o “comoară națională” (și nu se înșală), Occidentul și cercetătorii occidentali s-au îndepărtat întrucâtva de autorul celebrelor cărți dedicate istoriei religiilor, șamanismului, yogăi. Explicațiile sunt multiple: de natură ideologică, metodologică, ba chiar foarte subiective – complexul oedipian în cazul unor foști apropiați, presupune Douglas Allen. Spre deosebire de aceștia, la celălalt pol, există încă adulatori lipsiți de discernământ care, iarăși, nu-i fac bine lui Eliade. Douglas Allen pretinde că face parte din categoria de mijloc – relativ redusă numeric -, cea a exegeților care-și păstrează obiectivitatea și care apreciază partea plină a paharului, identificând în vasta operă a profesorului Mircea Eliade acei vectori care încă rămân valabili.
Cu aceasta se ocupă, până la un punct, și cartea de față structurată în 11 capitole, care abordează o generoasă tematică: “Antireducționismul lui Eliade”, “Criticii reducționiști și Eliade”, “Dialectica sacrului”, “Caracteristici și funcții ale simbolismului”, “Atitudinile antiistorice ale lui Eliade”, “Întâietatea structurilor non-istorice”, “Camuflarea sacrului în lumea modernă profană” etc.
Nu intenționăm să facem aici o prezentare a cărții traduse în România. Mai interesante mi s-au părut impactul spuselor sale și discuțiile, întrebările care i s-au pus lui Douglas Allen în București. Cum a făcut de-a “îndrăznit” să-l proclame pe Iisus Hristos drept hierofania maximă – l-a întrebat Allan pe Eliade încă de la prima lor întâlnire. Ceea ce pentru alți oameni de știință ar fi deosebit de riscant, mai ales astăzi, de când cu obsesiile aflate sub stindardul political correctness, am putea adăuga?
Curiozitatea sa pentru multiple domenii ale cunoașterii, în opoziție cu specializarea universitară de azi, pasiunea pentru substratul religios ancestral (regăsit în India, în România), iar nu pentru religiile oficiale, binomul sacru-profan – iată doar câțiva vectori care rămân de pe urma lui Eliade în viziunea lui Douglas Allen.
Dar autorul are și multe obiecții, precum aceasta: “abordarea lui Eliade trebuie să fie îmbogățită pentru cel puțin trei motive: el respinge sau minimizează câștigurile modernității; exclude multe dintre vocile «celorlalți» pe care Occidentul le-a suprimat; nu explică în ce mod alteritatea reprezentată în culturile tradiționale a fost și este reprimată. Aceasta deoarece, de pildă, vocile majorității au fost reprimate pe criterii de clasă și gen atât în culturile tradiționale, cât și în cea modernă” “subliniere MV”, (p. 396).
…Și prin citatul de mai sus – ales neîntâmplător – ajungem la cel mai șocant moment al conferințelor lui Douglas Allen la București: acela în care, întrebat fiind care au fost lucrurile pe care și le-a însușit de la Eliade, acesta a recunoscut că a fost influențat nu numai de îndrumătorul său de doctorat – pe care nu încetează să îl caracterizeze drept o persoană “foarte interesantă” atunci când enumeră, de pildă, diversele paradoxuri care “transpiră” din personalitatea istoricului religiilor. Ei bine, alte două au fost personalitățile care l-au marcat fundamental, mărturisește Douglas Allen: Mahatma Gandhi și… Karl Marx! Mărturie riscantă în cazul celui din urmă, dacă este să facem recurs la memoria românească din cei 45 de ani de comunism și la zicala “să nu vorbești de funie în casa spânzuratului”. Culmea, cu oarecare dezamăgire, Allen mărturisește că Eliade nu era interesat de Marx…! Precum majoritatea auditorilor români ai Universității București care erau prezenți în sală, presupunem, și care – vizibil – s-au schimbat la față…
Candoarea lui Douglas Allen lasă însă loc generozității: rămâne unul dintre exegeții importanți ai lui Eliade, pe care însă nu-l va înțelege cu adevărat vreodată pentru simplul motiv că-i lipsesc instrumentele adecvate. Un Mircea Eliade tratat în cheie materialistă & marxistă este precum imitația de plastic a unui pom de Crăciun.