Mai multe persoane care au apucat sa vada acest film inaintea mea m-au pus in garda: aâ¬oe prostaâ¬?. aâ¬oE slabaâ¬?. aâ¬oE o catastrofaaâ¬?. Cu toate acestea, marturisesc, m-am dus la cinema impanata de prejudecati pozitive aâ¬â si asta pentru ca Altman este unul dintre regizorii mei preferati.
Chiar daca uneori da chix (vezi plicticosul aâ¬oQuintetaâ¬? sau recentul si destul de mediocrul aâ¬oGingerbread Manaâ¬?), imi place grozav stilul lui (spre deosebire de 80% dintre regizorii americani, Altman are stil aâ¬â si inca recognoscibil). Imi place aerul improvizat al dialogurilor si personajele care vorbesc normal, ca-n viata, intrerupandu-se reciproc si lasand frazele neterminate.
Ma incanta sa vad o multime de (actuale si foste) staruri jucand roluri de bun-simt si de mica intindere, spunand parca aâ¬opui pui joacaaâ¬? si depunand la garderoba glamour-ul, constiinta cotei de box-office, sfaturile impresarilor. Imi place ironia dusa pana la absurd care insoteste pana si cele mai grave situatii si faptul ca Altman nu se teme sa dea imaginilor un ritm lent, firesc, fara graba, atat de putin caracteristic productiilor transatlantice.
Imi place felul sprintar in care aluneca pe langa chestiuni serioase, aruncandu-ni-le provocator in brate si lasandu-ne apoi sa ne descurcam cu ele fara sa ne dea solutii si fara sa construiasca teze.
Concret, in filmul de fata m-a atras de la bun inceput ideea aâ¬â doctorul Sullivan Travis e un faimos ginecolog texan la usa caruia fac coada sute de femei si care, in plus, mai are acasa o nevasta, doua fiice si o cumnata insotita de cele trei progenituri (toate feminine).
In plin avant al politically corectness-ului de toate soiurile, care interzice si impune mai multe lucruri decat poate sa suporte un om normal, e racoritor sa vezi un film in care barbatul apare ca victima binevoitoare a unei hoarde de femei roinde, uneori bine intentionate, dar extrem de obositoare.
Desi unidimensional si scris parca in graba pe un servetel, personajul interpretat de Richard Gere absoarbe instantaneu simpatia: frumos, sexi, plin de succes, intelegator, rabdator, sincer admirator al tuturor femeilor cu care are de-a face, gasind o vorba buna pentru fiecare, total lipsit de agresivitate si mereu disponibil pentru cele care au nevoie de el, tata perfect si sot vinovat doar pentru ca-si iubeste prea mult sotia – iata portretul barbatului ideal asa cum se contureaza el din manifestele feministe (si cum ar reiesi probabil dintr-un ipotetic sondaj de opinie adresat femeilor contemporane).
Morala ar fi ca, daca un astfel de barbat ar exista, el ar sfarsi prin a fi distrus de multimea persoanelor feminine care incearca in toate felurile sa stoarca si ultima picatura de vlaga din el.
In plus, singura femeie independenta, care nu vrea nimic de la el si reuseste sa-l faca fericit, singura care-l lasa sa respire, nu-l secatuieste emotional si n-are nici un fel de pretentii, aceasta rara avis (construita tot pe tiparul feminist) are doar o mica, esentiala problema: n-are nevoie de el.
Prin urmare, nici n-are chef sa se implice, sa se complice sau sa se explice. E reconfortant sa vezi si cum ia Altman peste picior fel de fel de filosofii la moda – gandirea pozitiva, psihoterapia atoaterezolvatoare, obsesivele zambete de circumstanta si folosirea frazelor-tip extrase parca din manuale de construire a relatiilor interpersonale fara cusur.
Chiar daca se cunoaste ca mana maestrului a mai obosit si prefera sa se relaxeze in loc sa faca performanta, chiar daca e un film de categoria usoara, trebuie sa declar (subiectiv, ca o altmanista ce sunt) ca aâ¬oDr. T si femeileaâ¬? m-a uns pe suflet.
Dr. T and the Women. SUA, 2000. R: Robert Altman. Cu: Richard Gere, Helen Hunt, Shelley Long, Kate Hudson.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar