Protagonistele sunt de obicei femei, locuitoare ale câte unui orășel canadian de provincie. Acțiunea se petrece de multe ori – sau începe să se petreacă, pentru că de ea se întinde pe mulți ani – în timpul războiului ori la scurt timp după.
O tânără mamă, poetă și dispusă la aventuri, pleacă împreună cu fetița ei într-o călătorie cu trenul. Momentul în care are senzația că și-a pierdut, din neglijență, fiica în tren o face să înțeleagă că dragostea ei față de copil trebuie să fie neprecupețită.
Pentru că nu-și găsește pretendenți pe măsură în orășelul unde locuiește, o tânără bogată, inteligentă și puțintel șchioapă începe o relație cu un arhitect însurat. Acesta îi povestește că este șantajat de o fostă servitoare, și împreună decid să-i plătească tăcerea. După mulți ani de fericire, moștenitoarea cea bogată descoperă că șantajul a fost o poveste și banii au intrat în tot acest timp în buzunarul arhitectului.
O tânără femeie încearcă să reziste remușcărilor legate de faptul că, în copilărie, a fost martoră la moartea accidentală a surorii sale mai mari, dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica.
O tânără sosește la un sanatoriu pentru a preda copiilor bolnavi de tuberculoză și aici se îndrăgostește de medicul curant. După o relație intempestivă, acesta îi promite că o ia de soție, dar se răzgândește în ultimul moment, spunându-i că nu se simte în stare de un asemenea pas. După ani de zile, întâlnindu-se întâmplător cu el, femeia acum căsătorită își dă seama că sentimentele de demult au rămas la fel de vii.
Un cuplu vârstnic își planifică moartea, crezând că nu li se mai poate întâmpla nimic interesant în viață. Dar ea cunoaște întâmplător o vânzătoare de produse cosmetice care se dovedește a fi prima iubire a soțului. Urmează o clasică poveste de gelozie, care îi face pe amândoi să reacționeze ca niște tineri neexperimentați.
Mai sînt câteva povestiri, plus patru fragmente autobiografice din copilăria autoarei, care reconstituie, din detalii presărate peste tot, evenimentele principale din viața fetiței/tinerei fete, stilul de viață al vremurilor acelora și relațiile cu ceilalți membri ai familiei: mersul cu mama – o ființă snoabă – la „dansuri” și trezirea instinctelor protoerotice ale fetei la vederea unei tinere prostituate consolate de soldați; adolescenta care devine obsedată fără voia ei de gândul de a-și strangula sora și care nu mai poate dormi noaptea, până când tatăl ei o „vindecă” printr-o discuție prietenească; descoperirea, după mulți ani, a faptului că în casa părinților ei locuise înainte o altă familie din orașul ei natal și lumina pe care această cunoaștere o aruncă asupra unor incidente din copilărie.
Alice Munro s-a născut și a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecții de proză scurtă, un roman și un volum de Povestiri alese. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii și distincții, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei și două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia, și National Book Critics Circle Award, în Statele Unite. Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele ei de povestiri au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăiește în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron. În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker Internațional.
„Gândul că aș fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine și pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. Nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneșă, somnoroasă, malițioasă, care părea să aștepte acolo de multă vreme.” Acolo, adică în pivnița întunecoasă a ființei.
Gânduri cețoase, impulsuri obscure, vinovății fără vină, acuzații difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimțite ca reacție firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică și de orice explicație.
Și totul în caruselul Relației, cadrul obsedant al acestor istorii de viață amară, pestriță, derizorie. Relații între părinți și copii, surori și frați, bunici și nepoți, unchi, mătuși, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă și despărțire. Gelozie între surori, ura fetiței față de predicile mamei, Parkinson și Alzheimer, Toronto și Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, „apologia vieții neinhibate”, dar și rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.
Pe scurt, viață. Mai precis: draga noastră viață. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai și gândim.” – Dan C. Mihăilescu
*
* *
Pe vremea aceea locuiam lângă o carieră de pietriș. Nu era una din acelea mari, excavate cu mașinării uriașe, ci o carieră mică, din care vreun localnic făcuse bani cu câțiva ani înainte. De fapt, adâncimea ei foarte aproximativă te făcea să crezi că poate fusese menită unui alt scop – turnării fundației unei case, de pildă, care nu înaintase niciodată mai mult de atât.
Mama era cea care insista să atragă atenția asupra ei.
– Locuim lângă cariera de pietriș, nu departe de șoseaua spre benzinărie, le spunea ea oamenilor și râdea, pentru că era fericită că scăpase de tot ce avea legătură cu casa, cu strada, cu soțul – cu viața pe care o dusese înainte.
Viața aceea eu abia dacă mi-o amintesc. Adică îmi amintesc clar anumite părți din ea, dar fără legăturile necesare pentru a forma un tablou complet. Tot ce rețin din casa din oraș este tapetul cu ursuleți din fosta mea cameră. În locuința cea nouă, care era de fapt o rulotă, eu și sora mea, Caro, aveam paturi înguste, suprapuse. La început, după ce ne mutaserăm, Caro îmi tot povestise despre casa cea veche, încercând să mă facă să-mi amintesc una sau alta. Îmi vorbea astfel când eram în pat, și de obicei conversația se încheia pentru că eu nu reușeam să-mi aduc aminte, iar ea se supăra. Uneori mi se părea că-mi amintesc, dar, din spirit de contradicție sau din teama de a nu greși, mă prefăceam că nu țin minte.
Ne mutaserăm în rulotă vara și o luaserăm cu noi și pe cățelușa Blitzee. „Lui Blitzee îi place aici”, spunea mama, și era adevărat. Cărui câine nu i-ar fi plăcut să schimbe o stradă de oraș, fie și una cu peluze întinse și case mari, pe o câmpie cât vedeai cu ochii? Începu să latre la fiecare mașină care trecea pe lângă noi, ca și cum ar fi fost stăpâna șoselei, și din când în când venea acasă cu o veveriță sau o marmotă ucisă. La început, Caro se supăra tare din cauza asta, și atunci Neal venea să discute puțin cu ea, să-i explice care era firea unui câine și cum stăteau lucrurile cu cercul vieții, în care unele făpturi trebuiau să le mănânce pe altele.
– Dar ea are mâncare de câine, argumenta Caro.
– Și dacă n-ar avea? îi replica Neal. Dacă, într-o zi, noi toți dispărem și ea trebuie să-și poarte singură de grijă?
– Eu n-o să dispar, spunea Caro. N-o să dispar și o să am întotdeauna grijă de ea.
– Așa crezi? spunea Neal, și mama intervenea aici ca să-l distragă. Neal era oricând gata să se lanseze într-o perorație pe tema americanilor și a bombei atomice, și mama considera că noi nu eram încă pregătite să ascultăm așa ceva. Nu știa că, atunci când el aborda subiectul, eu credeam că vorbește despre o pompă atomică. Îmi dădeam seama că era ceva în neregulă cu interpretarea asta, dar n-aveam de gând să pun întrebări și să fiu luată în râs.
Neal era actor. În oraș exista un teatru de vară profesionist, un lucru nou la vremea aceea, de care unii erau încântați, iar alții, îngrijorați, căci se temeau că va aduce în oraș pleava societății. Mama și tata fuseseră printre cei care susținuseră ideea, mama mai activ decât tata, pentru că ea avea mai mult timp. Tata era agent de asigurări și călătorea mult. Mama își făcuse de lucru cu diverse modalități de a strânge bani pentru teatru și se oferise voluntar ușieră. Era tânără și frumoasă, îndeajuns pentru a fi luată drept actriță. Începuse să se și îmbrace ca o actriță, cu șaluri, fuste lungi și coliere grele la gât. Își lăsase părul să i se sălbăticească și încetase să se machieze. Bineînțeles, eu nu o înțelesesem și nici măcar nu remarcasem asemenea schimbări la vremea respectivă. Mama era mama. Dar, fără îndoială, Caro le observase. Și tata trebuie să le fi observat. Deși, din tot ce știu despre firea lui și despre sentimentele lui față de mama, cred că era probabil mândru de cât de bine arăta ea în ținutele acestea liberale și de cât de mult se potrivea cu lumea teatrului. Când vorbea, mai târziu, despre perioada aceasta, spunea că întotdeauna susținuse arta. Îmi imaginez acum cât de stânjenită trebuie să fi fost mama, crispându-se și râzând ca să-și ascundă crisparea, dacă tata făcuse o asemenea declarație în fața prietenilor ei de la teatru.
După care se întâmplă un eveniment care ar fi putut fi prevăzut – și probabil și fusese, dar nu de către tata. Nu știu dacă s-a mai petrecut și cu vreo altă voluntară. Știu însă, deși nu-mi amintesc de asta, că tata a plâns și a umblat o zi întreagă după mama prin toată casa, fără s-o scape din ochi și refuzând s-o creadă. Și că, în loc să-i spună ceva care l-ar fi făcut să se simtă mai bine, ea i-a spus ceva care l-a făcut să se simtă mai rău.
I-a spus că purta în pântece copilul lui Neal.
Era sigură?
Absolut sigură. Își ținuse socoteala.
Ce se întâmplase apoi?
Tata încetase să mai plângă. Trebuia să se întoarcă la lucru. Mama împachetase lucrurile noastre și ne luase să locuim cu Neal în rulota pe care o găsise el, la țară. Mai târziu spunea că plânsese și ea. Dar spusese și că se simțise vie. Poate pentru prima dată în viață, cu adevărat vie. Se simțise ca și cum i se dăduse o șansă. Își luase viața de la capăt. Lăsase în urmă argintăria, vasele de porțelan, decorațiunile casei, grădina cu flori, și chiar cărțile din bibliotecă. De acum avea să trăiască, nu să citească. Își lăsase hainele atârnate în șifonier și pantofii cu toc pe șanuri, inelul cu diamant și verigheta pe noptieră, cămășile de noapte din mătase în sertar. Avea de gând să umble goală cel puțin o parte din timp acolo, la țară, cât era vreme caldă.
Planul acesta nu i-a funcționat totuși, pentru că, atunci când a încercat, Caro s-a dus și s-a ascuns în patul ei, și până și Neal a spus că nu i se părea cea mai bună idee.
Fragment din Dragă viață, de Alice Munro, în pregătire la editura Litera. Traducere din limba engleză de Justina Bandol