Inainte de 1989 auzisem ca Andrei Cadere, plecat in 1967 in Franta, ar fi ajuns un artist cunoscut, dar cam atat. In anii 50, ca fiu de fost diplomat, cu dosar prost, isi castiga existenta pozand in atelierul de crochiuri al Uniunii artistilor plastici sau ca model pentru portrete de muncitor in atelierele unor artisti consacrati, savurand desigur comicul situatiei. Nu a facut studii artistice sistematice, dar frecventa mediul artistic, era prieten cu Octav Grigorescu si cu un grup de artisti autodidacti printre care Caius Ovidiu Pascu.
In Romania a facut o singura expozitie, la fel de nonconformista ca viata lui. La 2 Mai, in camera golita de mobile, pe presurile atarnate pe pereti care au facut oficiul de paspartuuri si-a atarnat desenele abstracte. Francois Pamfil, care l-a cunoscut atunci, il descrie ca “extrem de modest, daca nu chiar sarac imbracat, cu o silueta emaciata de dervis. Taciturn, privind in pamant sau raspunzand cu un zambet straniu, chiar stereotip, la incercarile de dialog.” In perioada aceea, Cadere picta cu minutie maniacala tablouri mai mult sau mai putin abstractizante, viu colorate, cu interes pentru solutii geometrice. Geometria se intindea uneori si asupra ramei, ca in tabourile avangardistilor din anii 20. Din aceste lucrari se va decanta, intr-un ritm accelerat o data ajuns la Paris, “bara de lemn rotund” cum isi numea Cadere bastonul alcatuit din module colorate, parte integranta a activitatii si personajului sau, un fel de coloana infinita mobila, care-l va insoti permanent in periplurile sale europene. Activitatea lui Cadere, parte a ceea ce azi se numeste arta contextuala, unde opera, daca mai exista, nu este decat o anexa a unei actiuni care se vrea incarnata in realitate, a fost definita drept o “activitate strategica globala de ordin critic” (Bernard Marcellis), indreptata impotriva institutiilor artistice si a sistemului de omologare a valorii.
Provocarea agresiva a interventiilor si aparitiilor sale – Cadere isi expune, de pilda, bara de lemn rotund la vernisajele unor artisti consacrati de unde este dat afara – care au deranjat autoritatile artistice, precum si “frumoasa lui intransigenta si incapatanare” despre care povestesc cei care l-au cunoscut, au sfarsit prin a-i aduce, e drept, post-mortem, recunoasterea.