La împlinirea a 20 de ani de la înființare, Editura Humanitas a reeditat recent 20 de titluri ale unor importanți autori români, din toate domeniile – filosofie, istoria religiilor, literatură, memorialistică etc. Alături de Mircea Eliade, Elisabeta Rizea, Petru Creția, Alexandru Dragomir, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Neagu Djuvara, Anița Nandriș-Cudla, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Radu Paraschivescu, Gabriel Liiceanu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Constantin Noica, Eugene Ionesco, Ana Blandiana, am avut bucuria să-l regăsesc în această adevărată panoplie a Editurii Humanitas și pe Pr. Andrei Scrima (cu numele de autor André Scrima) și cartea sa “Timpul rugului aprins”…
Este – în opinia multora și a subsemnatului – cea mai importantă lucrare care vorbește despre formidabila “mișcare” de la Mănăstirea Antim petrecută taman în preajma și în timpul începutului instalării comunismului în România: reunind un grup de personalități fără egal în acele vremuri din punct de vedere al pregătirii intelectuale și teologice, interesate, totodată, existențial, de rugăciunea isihastă. Cine vrea să înțeleagă ce a însemnat din punct de vedere istoric, cultural, teologic, spiritual Mișcarea “Rugul Aprins” trebuie să citească obligatoriu cartea lui Andrei Scrima. Este scrisă dinlăuntru, ca participant activ, sunt decriptate hermeneutic nenumărate gesturi și simboluri. Iar nivelul cultural este, ca totdeauna în privința lui Andrei Scrima, un spectacol greu de imaginat în discursul practicat pe “piața” teologiei ortodoxe de la noi…
Pentru că despre “Rugul Aprins” am mai scris și voi mai reveni, probabil, voi stărui în cele ce urmează asupra unui personaj – evocat în carte – ceva mai rar frecventat astăzi, sau, oricum, chiar dacă se studiază prin manuale școlare, aș zice, tocmai de aceea, necunoscut: Antim Ivireanul, ctitorul mănăstirii din București care-i poartă numele.
Pentru Mitropolitul Antim Ivireanul, monahul creștin ortodox – arhimandrit al Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol – Andrei Scrima pare să aibă o simpatie specială. Este evocat primul drum către acest lăcaș de cult construit de Antim, ghid fiindu-i o personalitate nu mai puțin excepțională: Anton Dumitriu. Făcând studii de filosofie, matematică și teologie la Universitatea din București, Andrei Scrima a fost o scurtă vreme, înainte de a se călugări, asistent al marelui profesor de logică. Ulterior a avut șansa unei burse pentru un doctorat în… Vedanta, tocmai în India, reușind să scape astfel la timp de tăvălugul represiunilor bolșevice – cum bine se știe, toți ceilalți membri ai Mișcării “Rugul Aprins” au fost închiși. Revenit în anii ’90 în țară, refăcând vechi tresee, Andrei Scrima nu poate să nu-și amintească prima vizită de la Antim, alături de Anton Dumitriu. Dar totul este încărcat de simbol și de semnificații: “Nici un sanctuar, nici o mănăstire sau edificiu-releu al sacrului nu se construiește din afară spre înăuntru; el ia ființă, originar, în nevăzutul dorinței de Absolut. Numai după aceea trece în vizibil. A multiplica gloriola clădirilor, adesea goale de suflul primelor rânduiri, nu riscă oare să dea uitării adevărata materie a zidirii: pietrele vii? Pasivitatea – dacă nu mai grav – față de distrugerea programată, din anii ’80, a vechilor așezări de viață și frumusețe autentică să fi făcut și ea parte din aceeași uitare a esențialului? Antimul obligă la asemenea întrebări” (p. 130).
Hermeneutul Andrei Scrima gloseaza apoi pe seama hramului Mănăstirii Antim: “În cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificație «fără pereche». Ne îngăduim deci să insistăm o clipă, cu atât mai mult cu cât termenul «Tuturor Sfinților» nu ține, în primul rând, de evlavie, ci de o noimă riguroasă, deci de o anume cunoaștere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiției răsăritene, manifestată în rituri și celebrări menite nu doar să fie oficiate, ci să poarte înțelegerea spre mai adânc” (p. 130). Este vorba de Duminica Tuturor Sfinților (următoare Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt) care marchează în viziunea lui Andrei Scrima “o nouă deschidere spre revărsarea universală a Duhului, un fel de «Pleromă cosmică« fără deosebire de «rasă, naționalitate, religie»” (p. 131).
Dar momentul de maximă tensiune hermeneutică în ceea ce-l privește pe Antim vibrează din paginile dedicate unei descoperiri făcute alături de Sandu Tudor deasupra ușii de la intrarea în biserica mănăstirii: “Am dat peste figura nebănuită a unui melc, în parte ieșit din cochilie, tinzând spre o stea (hexagramă) pe care o cuprinde între coarnele lui (ce poartă, cum se știe, organele văzului, ochii)” (p. 136). Fiind vorba despre un însemn heraldic personal, profesorul A. Scrima se întreabă: “Ne destăinuie el oare – discret sau chiar criptic, cum se cuvine – ceva din intimitatea spirituală a omului viu care a fost Antim Ivireanul?” (p. 137).
…Și spectacolul hermeneutic izbucnește precum un gheizer: suntem purtați din Celtiberia (Galicia) până în Tibet, prin Bhagavad-Gita și prin Evul Mediu occidental pentru a depista înțelesurile melcului care “se integrează, evident, categoriei numite «scoică» (coquille), unde întâlnim și instrumentul sonor, tot scoică – marină – la origine (conque)” (p. 137). Sau, după ce ne vorbește despre “scoica Sf. Iacob” și despre rolul acesteia de “călăuză” pentru pelerinii care curgeau anual spre Santiago de Compostella, suntem transbordați în întâmpinarea unei mărturii personale: “Privindu-l atunci, deasupra porții sanctuarului de la Antim, descopeream, la «gradul unu» al evidenței, metafora grafică a chiliei monahului. Precum melcul, acesta își are locul propriu de sălășluire acolo unde spațiul e pe de-a-tregul împlinit de prezența sa fizică. Cu anumite subtile nuanțări însă, ce marchează diferențe sau introduc alte grade de interpretare. În reprezentarea voită de la Antim, chilia, precum scoica pentru melc e itinerantă, te însoțește pretutindeni (spre deosebire de clădirea «sedentară» unde ai petrecut noviciatul). Dacă, la început, monahul era «în chilie», acum chilia s-a interiorizat: ea e «în monah»” (p. 139). Desigur, aceasta poate fi și o mărturisire autobiografică a ctitorului, Antim Ivireanul – consideră A. Scrima, fulminant. Mărturisire care, adăugăm noi, nu poate fi acceptată decât în sens profetic întrucât blazonul era folosit de Antim cu ceva timp înainte de “sfârșitul pelerinajului său terestru”.
Dar nuanțările hermeneutice ale lui Andrei Scrima continuă în același ritm: “coerența dialectică a simbolului astfel prezentat sugerează scandarea ritmului retragere («în tine însuți») – apariție («în afară»). Tema «regenerării», cu care melcul e asociat în anumite culturi, se referă foarte probabil la această alternanță asigurând ieșirea periodică din fluxul temporal» (p. 139). În fine, pelerinajul hermeneutic prin simbolistica melcului și a cochiliei nu poate ignora forma sa helicoidală (“pe care o întâlnim deja în hieroglifele egiptene”) sau zenitul către care tinde asimptotic – suntem tentați să spunem – blazonul ivireanului, anume steaua a cărei rapidă instrumentare heraldică duce la “«chintesența cosmosului vizibil», «focul de taină al preschimbării ființei», «îndrumător pe Calea Cerului»” (p. 140).
Iar mărturia personală stăruie, năucitor, cu exprimarea unui splendid paradox (apofatic): “de-a lungul unui drum pe care «găsirea» preceda adesea «căutarea», ni s-a dezvăluit atunci, la timpul său, surprinzătoarea sensibilitate heraldică a lui Antim Ivireanul. Culminând cu ceea ce am fi ispitiți să considerăm locul realizării sale depline: o stemă heraldică personală” (p. 140).
În cel din urmă pasaj autorul face referire la actul numit (pe scurt) “Învățături pentru așezământul cinstitei mânăstiri a Tuturor Sfinților”, certificatul de naștere al ctitoriei a cărei zidire începea în 24 aprilie 1713. Prilej pentru A. Scrima – el însuși călugăr pelerin prin mai multe civilizații și culturi – să se întrebe: “Suntem invitați oare să scrutăm sub această formă ceea ce am putea numi «criptograma ctitoriei», «cheia» unui destin presimțit?” (p. 141).
Oricum, apetitul lui Antim pentru heraldică merită aprofundat, consideră profesorul Andrei Scrima, aplecându-se în continuare asupra desenului în peniță al cochiliei-spirală regăsite pe documentul sus-amintit. Spirala trimite la căutarea Centrului: care trebuie descifrat în cheie creștină “fie ca origine, fie ca loc de împlinire al itinerariului contemplativ. Tradiția răsăriteană – dar nu numai ea – vorbește despre acest loc ca despre «locul inimii». De acolo începe ascensiunea interioară, care consumă mai degrabă decât parcurge «spațiul», pentru a irumpe finalmente în orbele stelare. Ctitorul ivirean alege în consecință steaua net figurată, simbol geometric pentru coniunctio oppositorum” (p. 143).
De ce am reluat atât de amănunțit – dar fără a-l putea nicidecum epuiza – acest spectacol? Pentru a arăta că poți să-ți păstrezi foarte ferm angajamentele creștin-ortodoxe fiind, totodată, ancorat în marea cultură universală. Căci Andrei Scrima este unul dintre puținii români care par a se simți acasă și în India (unde a studiat câțiva ani) și în spațiul arab (a predat ca profesor în Liban) și în Occident (ortodox & catolic). Sau, cum notează Andrei Pleșu în prefața volumului “Timpul rugului aprins” (îngrijit de Anca Manolescu): “Un creștin autentic, sigur de calea sa, are dreptul să citeze hadith-urile Profetului, fără ca, prin aceasta, să-și piardă sufletul…” (p. 16). Lucru miraculos, ușor și imens de greu totodată, căci nu-i este accesibil chiar oricărui muritor. Personal, am întâlnit rareori creștini autentici din această specie. Va trebui să ajungi să trăiești pe viu ceea ce arată Andrei Scrima în meditațiile sale dedicate lui Antim Ivireanul (vezi p. 143), fiind vorba despre un proces de “comunicare vie și limpede a lumilor în sfârșit deschise una alteia. Drumul cel mai scurt între inimi, întrezăream atunci, trece prin stele…”
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producator și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” si redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.