Ieșirea din încercuirea de la Stalingrad

Ne găsim la mijlocul lunii septembrie 1942 pe Pipera, la București. Grupul 7 Vânătoare este comandat acum de locotenent-comandorul av. Crihană Grigore, fost șef al biroului Mobilizări din Flotilă. Om înalt și voinic, el era un foarte bun organizator și, sub autoritatea lui, refacerea grupului se desfășurase în cele mai bune condiții. Cu efectivele completate în personal navigant, specialiști și trupă, aveam acum, din nou, 37 de avioane și cadre complete pentru escadrilele 56, 57 (cap de grup) și 58.

Escadrila 56 era comandată de Stătescu Tiberiu, 57 – de Alexandru Manoliu, iar 58 – de Dan Scurtu. În completarea acestor cadre au venit, în grupul nostru, căpitanul Alexandru Șerbănescu și Dinu Pistol, ambii foști ofițeri de elită la vânătorii de munte, confirmați în aviație după obținerea brevetelor de piloți de vânătoare și o scurtă trecere pe Me 109G.

Mutați disciplinar de la o unitate la alta ca „incomozi”, datorită personalității lor intransigente, ne-au fost repartizați – la cererea lor – pentru a pleca pe front, căci știam că vom pleca în curând pe front.

Făcusem tot felul de antrenamente, încercări de avioane, trageri la Mamaia, misiuni în apărarea teritoriului și antrenări de piloți noi, cu unele pierderi regretabile (Neagu Nicolae), și eram la curent cu activitatea de pe frontul de Est și cu grelele bătălii care se dădeau la vest de Stalingrad de către unitățile germane.

În prezența lui Jienescu, Romanescu, Celăreanu, Ramiro Enescu și Gîrleanu, plecarea a avut loc în formații strânse, pe escadrile și patrule, pe data de  28 septembrie 1942: Galați – Nicolaev – Melitopol – Rostov – Tuzov. Toate cu realimentare, două nopți (Melitopol și Rostov), iar la data de 1 octombrie aterizam la Tuzov, la circa 80 km vest de Stalingrad.

Cap compas 90 grade de la Pipera, zburând cu 500 km/oră trei zile, cu ochii pironiți pe peisajul dezolant de sub noi, vedeam cum se înșirau sutele de kilometri care ne îndepărtau parcă ireversibil de casă, de țara pe care o cunoșteam și care „era a mea”. Nu-mi venea să cred că pustietatea care defila sub mine putuse fi străbătută cu piciorul de către trupele în luptă, că eu, NOI, vom intra în această luptă în care dușmanul principal părea să fie mai puțin inamicul, ci această imensitate dezolantă. 

Consideram că aveam puține șanse să ajung vreodată să mă întorc de acolo de unde acum mă înfigeam etapă cu etapă, cu 500 km/oră.

Stepa Nogaika: un deșert de praf – nu-i pot spune „nisip” – în care pământul nu poate fi văzut decât la verticală, căci ziua praful se ridică până la 2.000 de metri înălțime. Busola mergea ca nebună din cauza subsolului bogat în zăcăminte de minereuri feroase și nu puteai naviga decât la vedere.

Cu toată dificultatea ultimei etape (Rostov-Tuzov), căci nemții de la Rostov n-au vrut să ne dea liber la decolare din cauza vântului de peste 100 km/oră, a furtunii magnetice, a prafului și a vizibilității reduse, pe la orele 10 (ora Europei centrale) am aterizat cu bine la Tuzov, un cătun pierdut în nisip la o margine de cale.

Pe terenul de zbor ne aștepta un eșalon avansat al mecanicilor noștri, transportați acolo cu câteva zile înainte, cu un avion Ju 52 de la LARES.

Coloana auto, transportată cu trenul (Omida), a sosit abia a doua zi cu locotenent-comandor Țăranu și locotenent mecanic Simoneta și, odată cu ea, benzina, corturile, hrana, celelalte. Corpul Aerian Român, care făcea parte din Corpul Expediționar Român, se stabilise la Morozovskaja, cam la 200 km vest. Aici își aveau baza bombardamentul, recunoașterea și aviația sanitară.

Pe Tuzov, în afară de noi, mai erau două grupuri de vânătoare cu IAR-uri 80 și o escadrilă de observație cu IAR-uri 39, comandată de căpitanul Dicescu.

Pe Tuzov n-am stat decât o săptămână, executând misiuni de însoțire, atacuri la sol, recunoașteri de linii și vânătoare liberă deasupra sectorului Stalingrad-Volga, nord și sud. Imediat ce aerodromul nostru a fost descoperit de ruși, am fost frecvent atacați de către asaltul și vânătoarea sovietică (fără mari pierderi). Corpul s-a văzut nevoit să mute unitățile. Grupul 7 a fost trimis la Karpovka, 30 km vest de Stalingrad,  iar IAR-ul 80 la Pitomnic și Obliskaja, la 60 km vest de Stalingrad.

Pe Karpovka nu eram singurii români. Se afla aici și personalul de la cele două baterii de Artilerie Contra Aviației. O baterie de Wikers 75, comandată de locotenentul Șerbu, și o baterie de Reinmetall de 38 mm, comandată de căpitanul Apostolescu, în protecție directă. Pe același aerodrom de campanie mai erau un grup german de Stukas și o escadrilă de observație.

Subzistența o primeam de la nemți. La fel, benzina și muniția.

Pe acest aerodrom am primit ordin să ne îngropăm în bordeie, căci aici urma să petrecem iarna; deja, media zilnică era sub 0º C. Materialele le luam chiar din Stalingradul complet distrus de artilerie și bombardamentele aeriene. Construirea bordeielor a durat cam două săptămâni. Noi ocupam laturile de sud (calea ferată) și est, iar nemții laturile de nord și vest. Aerodromul era, de altfel, nelimitat de mare și destul de bun ca sol.

Misiunile decurgeau în ritm foarte susținut deoarece inamicul ataca zilnic și în oraș, și în vecinătatea lui. Întâlniri, victorii și pierderi erau pâinea noastră cea de toate zilele. Aici a căzut căpitanul av. Alexandru Manoliu, iar comanda Escadrilei 57 a fost luată de Alexandru Șerbănescu.

Lemne pentru foc în bordeie aduceam zilnic din Stalingrad, cu mașina, care ne completa „confortul” cu ferestre, polițe, sobe de fier sau alte obiecte de mobilier mărunt. Vremea s-a deteriorat. Ninsoarea și înghețul acoperiseră totul. Făceam zilnic câte 3-4 misiuni fiecare, căci distanța era mică, la înălțime mică (cât ne permitea plafonul) și cea mai mare parte a misiunilor consta acum în atacul la sol al trupelor și al blindatelor. Cele pe care le puteam descoperi, căci camuflajul la ruși era o artă.

Grupul nostru era subordonat Corpului Aerian prin intermediul Flotilei 2 Vânătoare, comandată de căpitan comandor av. Titi Tănăsescu. Corpul era comandat de generalul de escadrilă Gheorghiu Ermil, având ca șef de stat major pe comandor av. Gheorghe Davidescu, iar la secția a IV-a, pe Ionescu Râmnic.

Pe Karpovka, puși în subzistența germanilor și nedepinzând nici de Flotilă, nici de Corp, ne simțeam abandonați și singuri. Cu marile unități de care depindeam nu mai aveam decât o vagă dependență operativă, iar legătura se stabilea numai prin radio, căci pentru telefon era prea departe. Ca aerodrom de lucru sau de nevoie foloseam și un aerodrom chiar la vest de oraș, Gumrak. Avea o pistă betonată, însă era complet găurită de bombe și proiectile. (Am făcut o dată o aterizare forțată pe el, cu un radiator împușcat, și am petrecut o noapte teribilă în canalizările orașului Stalingrad.)

O dată la două săptămâni venea din țară curierul, care ne aducea poșta cu un avion de la LARES și care, din proprie inițiativă, lungea cursa până la noi. Altfel, greu ar fi ajuns și doar din când în când.

Repet că, începând din octombrie, vremea se înrăutățise. Gerul era de minus 15-20º C, un vânt năprasnic de 50-100 km/oră și un plafon atât de jos că adesea eram nevoiți să zburăm cu burta la pământ, pentru a putea, cât de cât, să intervenim la nevoie. Cine n-a văzut niciodată așa-numitul „ger alb” nu știe că aerul poate deveni albicios și opac, chiar fără ceață, opacitate datorată suspensiei moleculare de cristale de gheață care fac aerul să nu mai fie incolor, ci alb.

Pe data de 10 noiembrie 1942 am primit, direct de la Flotila 4 germană, iar apoi retransmis prin curier de către Corpul Aerian, un ordin în care ni se schimba misiunea. Ni se semnala că rușii au spart frontul cam la 100 km nord de Stalingrad și au un „mic” cap de pod peste Volga, care „desigur, va fi repede lichidat”.

Se mai produsese un „mic” cap de pod la 50 km sud, în regiunea lacului Zaza, în sectorul Diviziei a 3-a de bersaglieri italieni și al Diviziei de cavalerie română. În rezervă erau doar rămășițele Corpului vânătorilor de munte români, care, la fel, „vor lichida imediat această operație”.

Zilele care au urmat au dovedit că lucrurile nu stăteau deloc așa.

Cu toată vizibilitatea redusă, cu tot plafonul practic zero, noi executam zilnic până la 12 ieșiri de avion și pilot, nemaialimentând decât cu muniție, căci puteam face 2-3 misiuni fără a mai pune benzină; căram muniția în capul a tot ce mișca în spatele frontului inamic. Dar, în timpul zilei, nimic nu mișca acolo. În zori găseam linia frontului tot mai avansată și lărgită în cele două capete de pod. Acțiunea blindatelor se petrecea numai noaptea, iar ziua fiecare tanc pătrundea într-o clădire care se surpa asupra lui, constituind camuflaj. Seara pleca din nou la atac.

Toate mijloacele de luptă, oameni și tehnică, erau vopsite în alb și, de aici, dificultatea de a le descoperi din viteza avionului.

Foarte curând ne-am dat seama că această vastă învăluire urmărea o încercuire a trupelor noastre, a celor germane și italiene. Sigur că a existat și reacție puternică germană, dar cu prea puține forțe (căci unități în rezervă nu existau). Totuși, știam că două corpuri de armată germană erau deplasate de urgență pentru a se opune atacului sovietic. Corpul blindat al generalului Guderian, aflaserăm noi, plecase într-un marș forțat cu intenția să zădărnicească încercuirea, venind de la Orel (marș forțat care a rămas în analele războiului drept cea mai extraordinară mișcare de blindate din istoria militară), dar toate aceste intervenții au fost tardive, căci pe ziua de 20 noiembrie am constatat că încercuirea se definitivase, iar Karpovka cu unitățile pe aerodromul ei, împreună cu Armata a 6-a germană, a generalului von Paulus, erau izolate într-un perimetru de circa 600 km².

Mă întorc puțin pentru a relata câte ceva despre comportamentul propriilor noștri comandanți. În zilele de 11 și 12 noiembrie noi raportasem prin radio Corpului Aerian situația. Am primit ordin că menținem formația și să trimitem înapoi coloana auto cu materialele, bagajele și trupa, păstrând doar strictul necesar pentru a putea opera. De aceea, pe ziua de 16 noiembrie, coloana auto cu locotenentul mecanic Simoneta, plus 300 de oameni, a plecat spre Tacinskaja, unde se mutase Corpul Aerian (mult mai înapoi), în timp ce bombardamentul, recunoașterea și celelalte avioane rămăseseră la Morozovskaja. Seara, Simoneta s-a întors cu coloana, spunând că șoseaua (unica) fusese interceptată și că nu mai aveam pe unde trece.

Am raportat Corpului Aerian. Nu peste mult timp s-a recepționat radiograma „Puneți-vă sub ordinele unităților germane de pe aerodrom și în subzistența lor, nu putem face nimic pentru voi. Dumnezeu fie cu voi!”

Era un aviz de a nu mai deranja Corpul cu problemele noastre și un fel de a se descotorosi de o unitate „sacrificată”.

Ulterior am aflat că la repetatele sesizări făcute de cei de la observație asupra mișcărilor de trupe și blindate din spatele frontului rusesc, cu mult înainte de încercuire, generalul Ermil Gheorghiu răspunsese căpitanului Dicescu: „Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați? Nu mai fiți alarmiști și vedeți-vă de treabă!” Aceste rapoarte au fost scrise și se găsesc în arhivele militare.

În ziua de 20 noiembrie, după masă, ne-am pomenit pe aerodrom cu două avioane Savoia Marchetti pilotate de Udriski și de Nae Spuză. Fără ordin, numai din solidaritate camaraderească, au venit la noi pentru a evacua răniții (Panait Ioan, coechipierul meu, grav rănit, a refuzat evacuarea), piloții fără avioane și ce mai puteau lua din tehnicieni și bagaje. Au plecat pe înserat, după ce le-am mulțumit. Ne-au îmbrățișat. Erau convinși că nu ne vor mai vedea.

Atunci a plecat de la noi și Vintilică Brătianu, care aici și-a încheiat cariera de foarte bun pilot de vânătoare, excelent luptător și român.

Noi am rămas singuri, am luat legătura cu cei de la Stukas, ne-am pus sub ordinele maiorului Barnhelm și am conlucrat cu ei în zilele următoare. Ei ne-au spus că la timpul util ne vor da ordin de evacuare.

Pe 21 și 22 am însoțit formațiile de Stukas și împreună am atacat peretele încercuirii; acum ajunsese de 300 km. Activitatea aeriană rusească era slabă (totuși, existentă) din cauza condițiilor meteo atât de nefavorabile.

Pe ziua de 22 seara, Stukas-urile au plecat într-o „misiune” pentru care n-au cerut însoțire. Nu s-au mai întors pe aerodromul Karpovka. Ne-au lăsat absolut singuri, fără subzistență; numai cu benzină și muniție.

Presiunea rușilor pentru a restrânge zona încercuită devenise atât de puternică, încât acum auzeam ziua și noaptea duelurile de artilerie, de mitraliere și „ronțăitul” specific al șenilelor de tancuri. Gerul făcea ca schimburile de santinelă să fie doar de o oră și le dublasem. Oamenii erau nedormiți, noi la fel și mai trebuia să mai și zburăm, atât pentru a ne opune cât de cât presiunii rusești, cât și pentru a ști exact linia acestui front interior care se restrângea ceas de ceas.

Bateriile de artilerie antiaeriană fuseseră aduse pe aerodrom. Dintr-un moment într-altul ne așteptam să fim atacați.

Din volumul „Drumul celor puțini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieșit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Prefață de Neagu Djuvara. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman