Astăzi, „onoarea” este doar un cuvânt de dicționar folosit în cazuri speciale, aproape în șoaptă, vădind jena celui care și-a amintit de el, însă, cu un veac, un veac și jumătate în urmă, reprezenta coloana vertebrală a personalității domnilor din înalta societate. Era reglajul fin al bunei-purtări și al bunelor-maniere, nesocotirea „onoarei” având consecințe grave, deseori fatale. Marea problemă o constituia absența unității de măsură, numeroase fiind cazurile când o vorbă banală, un plescăit, o privire chiorâșă, chiar un gest oarecare putea ofensa „onoarea” cuiva și provoca un duel pe viață și pe moarte. Nu lua înfățișarea răzbunării, ca în lumea mitocănimii, a Miței Baston, era, dimpotrivă, un joc de bărbați în toată firea, ce-i drept unul ce sfida instinctul de conservare pe principiul moral al șanselor egale. Din nefericire, acest principiu a fost și va fi doar teoretic, niciun individ, om sau animal nefiind egal în șanse cu altul sau cu alții. Cavalerii medievali și muschetarii regelui Ludovic al XIII-lea au demonstrat cu prisosință inegalitatea de șanse pe câmpul de luptă, încât nu-i de mirare că, de-a lungul timpului, s-au dat numeroase decrete de interdicție a duelurilor.
Deși în Vechiul Regat nobilii puteau fi numărați pe degetele unei mâini, apărarea onoarei – un atribut specific cavalerilor, implicit al nobililor, – făcuse suficient de multe victime în tagma boierilor ca duelul să fie cuprins în Codul Penal încă din 1865, pentru ca două decenii mai târziu, prin Legea din 17 februarie 1874, să fie asociat atentatului la viața cuiva, însă pedepsele mici, cuprinse între 15 zile și 4 ani de închisoare, lasă să se înțeleagă că legiuitorii erau profund marcați de principiul onoarei, prin urmare, dacă se respecta codul duelului, decesul unuia dintre combatanți nu avea decât consecințe modice. În cazul duelului fără consecințe, combatanții se puteau aștepta la două-trei săptămâni de închisoare și la o amendă de până la 2000 lei. Străjerii „Onoarei” puteau veghea netulburați la respectarea ei, fără să le pese de urmări. Un caz ce se pliază perfect pe această mărinimie a legiuitorilor a fost duelul dintre Nicolae Filipescu și Gheorghe Emanoil Lahovary. Comentând câteva dueluri ce zguduiseră înalta societate bucureșteană, Emanoil Hagi Moscu preciza că duelul – la care mă voi referi mai departe – pornise de la articolul „L’Histoire d’une fiction”, de fapt „Deux politiques”, apărut în ziarul de nuanță liberală „L’Idependance Roumaine”. În acel articol de fond, scris cu eleganță, finețe logică și impecabil argumentat, autorul, semnat G.Em. Lahovary, demonstra sieși, ca vechi conservator, cât și cititorilor, că mai tânărul Nicolae Filipescu – între ei fiind o diferență de 8 ani – una zice și alta face, ignorând doctrina ce-i unea pe conservatori. În replică, Filipescu, și el proprietar al unui ziar de succes, „Epoca”, l-a acuzat în paginile ziarului său că a trecut în tabăra național-liberală, că l-a incriminat de pe pozițiile aceleia, deci pe nedrept și pentru această trădare nemărturisită cere satisfacție. Imediat, speriat de consecințe, Lahovary, care abia scăpase cu viață din confruntarea cu Gheorghe Costaforu cu 25 de ani în urmă, a dat o declarație în care arăta că nu a avut în vedere persoana și a propus împăcarea. A fost refuzat cu furie. Ofensa era, însă, un pretext, alta fiind adevărata problemă: compromiterea unei persoane publice datorată tirajului.
În 1883, după expulzarea lui Emile Gally, care, apărând interesele Franței, scrisese articole defavorabile apropierii României de Austria și Germania, ziarul trecuse în proprietatea familiei Ciurcu. Cum Alexandru Ciurcu stătea mai mult în conacul său din Copăceni, iar când revenea în Capitală își petrecea vremea fie în casa proprie de pe strada Labirint, fie alături de foștii colegi de la „Timpul”, ziarul se dusese de râpă. În 1885, când Gheorghe Lahovary i-a propus să-i vândă ziarul, a pretins o sumă onorabilă, 150.000 de franci, în care mai intrau palatul, tipografia și sala de conferințe de la etajul I, devenită ulterior cinematograf. Ciurcu nu stătuse pe gânduri, mulțumit și de faptul că „L’Independence” nu încăpea iarăși în mâna vreunui liberal. Totuși, numirea lui Frederic Dame în funcția de redactor-șef a însemnat o îndepărtare, care – în ani – va fi tot mai pronunțată, de principiile doctrinei conservatoare. Până și doctrina atât de laxă a junimiștilor a fost părăsită sub forma unor critici nu totdeauna juste. Nici național-liberalii nu erau scutiți de mustrări, însă față de ei tonul căpăta nuanțe părintești. Părea o trecere a redacției în zona imparțialității, tonul fiind dat de Lahovary, care renunțase în 1891 la politica parlamentară, ceea ce a condus la o creștere substanțială a vânzării acestui ziar, cumpărat de membrii tuturor taberelor din țară și străinătate. La succes contribuiau și comentariile mondene ale lui Mișu Văcărescu-Claymoor, foarte prețuite de doamnele și domnișoarele înfierbântaților combatanți politici. Ca atare, abonamentele au crescut vertiginos, profiturile întrecând cu mult cheltuielile. În anul 1897 ziarul „devenise al doilea cel mai bine difuzat din țară”, probabil după „Românul” lui Vintilă Rosetti.
Se deduce ușor că a fi încondeiat de „L’Independance” însemna să fii aruncat în arena bârfelor de salon sau, mai rău, de alcov, echivala cu terfelirea savantă la Capșa ori la Jockey Club, locații atât de scumpe omului de lume Nicu Filipescu. Ori, nu am nici cel mai mic dubiu că preopinentul avusese deja de înfruntat citate memorate din articolul lui Lahovary, garnisite cu ironii crude și hohote de râs. Chiar dacă tema acelui articol se voise una de atitudine morală corectă, lovind în relativizarea actului politic în raport cu doctrina de bază, în cele din urmă se transformase într-un pamflet, cel puțin așa îl recepționa Filipescu și nu se înșela. Autorul nu luase în calcul impactul datorat tirajului asupra omului care făcea politică, ignorase micimea umană prezentă în mai toți membrii societății și care se exprima îndeobște sarcastic ori brutal, după nivelul educației fiecăruia. Deznodământul era, prin urmare, previzibil. Conform rechizitoriului procurorului general Ștefan Stătescu susținut în fața Curții de Apel în 12-13 iunie 1898, vineri, 28 noiembrie 1897, Alexandru Săulescu și Victor Ionescu s-au prezentat în biroul lui Gh.Em. Lahovary din Palatul L’independence Roumaine și, în calitate de martori, i-au înmânat provocarea la duel din partea lui Nicolae Filipescu. Lahovary a numit imediat doi martori, pe Theodor Văcărescu și Iancu Isvoranu, chemați telefonic, cărora le-a prezentat motivația provocării și care s-au pronunțat prompt în scris: „Noi, martorii domnului Lahovary, declarăm că onoarea domnului Filipescu nu este decum atinsă, clientul nostru mărginindu-se să-i aprecieze actele sale politice, după cum domnul Filipescu apreciase mai înainte pe acelea ale domnului Lahovary”. În realitate, cum vor declara la proces, nu aveau în vedere concilierea…
Filipescu a refuzat anularea duelului și le-a cerut celor patru martori să caute un spațiu propice, hotărând ca duelul să aibă loc a doua zi dimineața. Dinaintea „acestei încăpățânări a lui Filipescu”, Th. Văcărescu, „rudă cu Lahovary și bun prieten cu Filipescu”, s-a retras, fiind înlocuit cu Nicolae Drossu, militar de carieră. După discuțiile determinate de această schimbare, s-a întocmit o nouă dare de seamă: „În urma discuțiilor ce au avut loc, neputându-se stabili o înțelegere asupra condițiunilor de împăciuire, am decis eșirea pe teren. Noi, Isvoranu și Drossu, cu toate că nu împărtășim vederile domnilor Săulescu și Ionescu și considerăm că încercările noastre au rămas fără rezultat, în numele clientului nostru acceptăm lupta și condițiile impuse”. Arma aleasă a fost spada. Întrucât timpul era friguros, cei patru au optat pentru manejul de la Malmaison, dar au fost refuzați, apoi s-au oprit asupra sălii de gimnastică a Societății „Bukarester Turnverein”, care corespundea codului duelului, adică avea o lungime de 30 m, însă era deosebit de friguroasă. În cele din urmă s-a ales sala de gimnastică și scrimă (tir) a respectivei societăți, lungă de doar 12 m. În ea se antrena Nicu Filipescu! A doua zi, la ora 10 și 45 de minute, Gheorghe Em. Filipescu, Nicolae Filipescu, însoțiți de martori, de câte un valet și de profesorul doctor Thoma Ionescu, coborau din trăsuri și intrau în clădirea Turnverein, vecină cu Baia Mitraszewski, în care fusese arestat cândva Eminescu. În sală, la ora 11,05, cei doi au luat poziția de luptă. O primă repriză s-a consumat în mai puțin de un minut. Martorii au remarcat că Lahovary a bătut în retragere, fiind inferior adversarului tactic și fizic. A doua repriză a avut aceeași durată, dar s-a sfârșit cu înfigerea spadei în corpul lui Lahovary: intrase 20 de cm în zona inimii. Lahovary s-a stins în brațele valetului său murmurând: „Ils m’ont assassiné…”. Ceasul indica ora 11 și 10 minute. Vestea morții sale s-a răspândit fulgerător. Poliția a intervenit, a ridicat cadavrul și i-a arestat pe ceilalți, care vor fi supuși interogatorului și înaintați spre judecată în februarie 1898. Verdictul dat în 5 martie același an, seara la orele 8,30, de judecătorul Florian a fost următorul: „Nicolae Filipescu se condamnă la 6 luni închisoare și la 1 leu despăgubire reclamată prin partea civilă, doamna Maria Lahovary. Secundanții duelului, d-nii V. Ionescu, Săulescu, Drossu și Isvoranu au fost achitați”. După citirea sentinței „mai multe persoane din sală au izbucnit în strigăte: Trăiască Filipescu!”… Nicolae Filipescu a fost închis la Văcărești.
Funeraliile lui Gheorghe Em. Lahovary, de amploarea unora naționale, au avut loc în ziua de 1 decembrie 1898, convoiul mortuar, în care regele Carol I a fost reprezentat de generalul Vlădescu, a pornit de la casa defunctului, situată în apropierea intersecției Căii Griviței cu Calea Victoriei, a trecut prin fața Palatului L’Independance Roumaine, când au început să bată clopotele bisericilor Dintr-o Zi și Jenei, au parcurs drumul până la calea Rahovei, apoi, pe această arteră până la intersecția cu strada 11 iunie, pe care a mers până în dreptul fostei bariere Bărbătescu, înhumarea fiind săvârșită la Cimitirul Bellu din apropiere. De remarcat că pentru sufletul și odihna adormitului Gh. Em. Lahovary s-a rugat însuși mitropolitul primat… În anul 1903, Zoe Filipescu, „văduva neconsolată” cum o vedea Claymoor, a reușit să ridice în memoria soțului un interesant monument cu fântână, executat, probabil de Romanelli, pe care l-a amplasat în apropierea locului în care căzuse străpuns de spada lui Filipescu. Multă vreme trecătorii au putut vedea, indiferent de anotimp, flori proaspete într-o glastră de alabastru.