Rudolf (Roro), un patiser de geniu atins de un morb misterios, moștenește patima devoratoare a mamei sale, îndrăgostită de elefanți, și stigmatul unui straniu alchimist căruia îi refuză pactul veșniciei, alegând să fie stăpânul unui imperiu al minunilor de o clipă, născute sub focul cuptoarelor. Descendent al unei vechi familii de cneji din Transilvania, născut în Bretania, Roro va călători întâi spre răsărit, spre Viena, pe urmele elefantului visat de mama sa. Faima lui de patiser-vrăjitor îl aduce la curtea lui Maximilian al II-lea, unde o va cunoaște pe principesa Anna de Habsburg, de care îl va lega până la sfârșit tensiunea unei pasiuni interzise. Pictorul Arcimboldo, păpușari, sticlari venețieni, vrăjitoarea Katherina, mama astronomului Johannes Kepler, ducele cocoșat al Mantovei, o pitică, o lupoaică sunt câteva dintre personajele care vor însoți drumul acestui geniu cu trup monstruos spre vest, spre coastele portugheze cotropite de armatele spaniole, unde se va împlini și scrierea cifrată a destinului său.

Dulcea poveste a tristului elefant este un roman-surpriză, în care farmecului epic i se adaugă somptuozitatea scripturală a unui “baroc” de fină calitate. Este un amplu și captivant Bildungsroman cu tramă de poveste, scris în manieră estetizantă, și totodată o parabolă ce trimite la o reflecție asupra alterității ori asupra magnetismului pe care îl exercită diferitul, insolitul, exoticul.

Europa secolului al XVI-lea, spunea Ernst Robert Curtius, respiră pe axa Viena-Madrid. Romanciera numește, cu erudiție dar și cu umor, “limita”/ “limitele”: ele ar fi Ardealul și Portugalia, Viena, Praga, Veneția, dar și călătoriile prin spațiile magice ale orașelor “centrale”, prielnice întâlnirilor cu Mefisto. Cu personajele extraordinare ale acestui timp – un timp al creației și al iubirii. Și dacă suntem într-o lume a fericitelor vecinătăți, să numim și romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului. (Cornel Ungureanu)

Diana Adamek stăpânește vocile narațiunii cu o fascinație unică și cu totul inedită în proza română contemporană. Alunecând repede în paginile acestui roman, veți fi conduși fără zăbavă, dincolo de rafinamentul stilistic excepțional, către revelația pe care o trăiește însuși protagonistul: întotdeauna ajungem în locul în care suntem așteptați. (Ovidiu Mircean) Diana Adamek s-a născut la Baia Mare, la 26 aprilie 1957. Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și în prezent, conferențiar la Catedra de Literatură Comparată a aceleiași facultăți. A debutat în anul 1995 cu volumul de eseuri Trupul neîndoielnic (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca). Urmează volumele: Ochiul de linx. Barocul și revenirile sale, 1997, (ediția a II-a, 2004), Castelul lui Don Quijote, 2002, Transilvania și verile cu polen, Clujul literar în anii 90, 2002 (Premiul pentru Istorie și Critică literară al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Pata-Tata. Șah, 2004, (ediția a II-a, 2010), Eseuri creole, 2005 (Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Vasco da Gama navighează și Melancolii portugheze, 2007, Pădurea mătușii Clematis, 2009, Vasco da Gama navega (trad. în lb. portugheză de Tanțy Ungureanu), 2009 și Melancolias portuguesas (trad. Tanțy Ungureanu), Tartaruga Editora, Chaves, Portugalia, 2010. A coordonat volumele: Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1991, Mediterana, Ed. Limes, 2006. Seara trece în tăcere și la fel încă multe altele, prăjiturile și bomboanele însă se înmulțesc și se adună în coșuri și lăzi curate, de răchită, pentru sărbătoarea solstițiului și astfel iar se repetă și se încalecă istoriile, fiindcă tot într-o astfel de zi Amanda îl aștepta pe Amadeus. Mama mea a știut când el va veni, spune deodată Roro, iar Otto, care tocmai căra o saltea pentru camera cea bună, înțepenește cu ea în brațe și răspunde că, dacă pe la acest han nu s-ar fi oprit și alți oaspeți ciudați, i-ar fi teamă de atâtea născociri câte aude, Dar toate sunt adevărate., Bine, atunci povestește-mi., Dar eu doar atâta știu, că inima ei s-a tulburat cu mult înainte ca el să se oprească și să-i atingă mâna și că s-ar fi dus cu el până la marginile pământului, deși o treceau sudori de spaimă și o vreme toată ființa ei a încetat să existe, De unde știi tu astea?, Ți-am mai spus că visez., Nu poți visa ce a simțit mama ta, doar ce i s-a întâmplat și asta doar dacă ai fi fost acolo, iar acum ți-ai aminti. Roro nu mai spune altceva, decât că ar vrea să știe cine și cum au fost oaspeții despre care vorbea înainte Otto, veneau cumva cu un teatru?, Am avut și din aceștia, da, continuă hangiul, lăsând salteaua din mână și așezându-se, de parcă l-ar fi lovit o prea mare oboseală sau i s-ar fi făcut dintr-o dată somn, dar altfel decât de obicei, fiindcă doar trupul e gata să alunece, în timp ce vocea lui rămâne aici și se aprinde cu fiecare cuvânt: Însă eu nu despre actori îți spuneam, nici despre îmblânzitorii de șerpi, înghițitorii de săbii sau alți șarlatani (aici Roro ar vrea să-l întrerupă și să-l întrebe de ce i-a numit așa, dar tace, căci ochii bărbatului s-au închis), ci despre unul care a fost cât toți aceștia la un loc și mai mult încă și umbla printre lumi de parcă ar fi dansat pe sârmă. Se dădea doctor, dar cuferele lui nu leacuri adăposteau, ci erau ascunzișuri pentru fel de fel de ciudățenii, lunete, oglinzi, mojare, cântare, lămpi și alambicuri, pietre vinete și prafuri sângerii, hărți ale stelelor, compasuri și baghete, un hrisov cu parafă, ba chiar și un trandafir. Ducea de toate în lăzile lui și cu toate astea ele erau ușoare, ca pașii omului care venea și pleca, înfășurat în aceeași manta, sub care se ascundea sau poate zbura, atât de repede și în tăcere se ștergeau toate în urma lui, și călcătura pe podea și nădușelile așternutului, afară de o lucire de jar. Care rămânea și plutea în fața ferestrelor, pe treptele casei, deasupra acoperișului, cuprinzând uneori și coroana copacilor, multă vreme după ce el dispărea. Roro ar dori să afle mai mult, unde se ducea acest ciudat oaspete și ce mai făcea când revenea, dar Otto și-a curmat vorbele și, cu un geamăt urmat de un tremur prelung, al întregului corp, a deschis ochii. Aș vrea puțin vin, cere el. Băiatul se repede, îi aduce carafa, fiind rândul lui acum să îl șteargă pe frunte pe bărbatul care se trezește. Nu știu de ce ți-am povestit lucrurile astea, spune el după ce bea, pentru că eu n-am fost martor la nimic și poate că totul e o născocire a bunicului meu care a ținut acest han și care la bătrânețe umbla ca smintit prin ogradă, răscolind praful și bolborosind că în adâncuri e tăinuit aur, așa i-ar fi lăsat scris, când a plecat pentru totdeauna, doctorul. Căci pe vremea lui s-ar fi petrecut toate vrăjelile astea ale astrologului, magicianului și șarlatanului cu manta. Roro mai umple o cană și, ghemuindu-se și el, dar nu ca să doarmă, ci, poate, ca să păstreze mai bine în acest soi de îmbrățișare cuvintele, întreabă doar dacă ciudatul călător și oaspete al acestui han își ascundea chipul sub o pălărie. O pălărie?, se înfioară Otto, ce-ți veni!, și se ridică cu un braț repezit înainte, nu un copil vrea el însă să lovească, ci o spaimă veche și grea să țintească, O pălărie spui!, geme, în timp ce mâna se retrage învinsă, căci nălucile nu în odaie plutesc, ci sufletul lui îl umplu, Dar o pălărie țuguiată era primul lucru care se zărea întotdeauna când el venea. Și apoi o mantie întunecată. Și despre astea știi?, Eu doar am întrebat. Sărbătoarea însă se apropie și pregătirile sunt multe, berbecii trebuie tăiați, legumele opărite, iar odăile curățate. La dereticat nu mă pricep, dar îți voi mai coace aluaturi, așa pot eu să te ajut, spune Roro și, fără să mai aștepte încuviințări, se pornește spre bucătărie. Unde va sta două zile și nopți încheiate, fără să doarmă sau să mai rostească o vorbă, frământând și modelând, dar nu cu pacea dinainte și nici cu bucurie, ci doar cu o grabă care-i face răsuflarea fierbinte și-i umple gura de o salivă amară chiar și atunci când gustă caramelul sau fondantul din miere. Iar din mîinile lui care netezesc pasta caldă pentru a-i da forma mult încercată până acum, de căluți și peștișori, ies doar fluturi, și toți cu aripi de zahăr atât de subțiri, încât chiar și o suflare dacă i-ar atinge, ar începe să miște. E clipa în care, un val de răgușeală, apoi năvala unui clocot întunecat urcă din piept în gâtul acestui băiat, curmându-i respirația și făcându-l să caute ceva cu degetele, un sprijin, o apărare ori poate doar această mică insulă senină înflorită pe chipul lui, după potopul de la Fliegenburg. Căci da, totul e adevărat, locul însemnat nu s-a șters, a rămas cum și-l amintea, neted și curat, iar acolo își tot deschide și închide aripile un fluture. Numai că atingerea e altfel acum, ca și cum s-ar fi strecurat sub pori, și zborului de afară i-ar răspunde și tremurul de sub piele, iar acesta n-ar mai fi liniștit, ci greu și tulburat. Și, trecându-și încă o dată degetele peste față, băiatul știe că, dacă în clipa asta Amanda l-ar putea întreba ca altădată Te doare?, el ar răspunde fără să șovăie Da, acesta e singurul loc de pe trupul meu care mă doare. Două zile încă va cere Roro pentru a termina toate câte le mai are de copt, nimeni nu va intra însă în acest timp în bucătărie, lemnele pentru foc și apa proaspătă i se vor lăsa în prag, plus un mojar dintre cele mai fine, un cântar, vase curate și flori de salcâm, aceasta e înțelegerea. Otto respectă totul, învins de miresmele care au invadat casa și curtea și au atras deja lume la han, Ce se pregătește?, O, minuni pentru serbare, spune el, fără să poată da mai multe lămuriri. Nu va ști despre ce e vorba nici când, într-o dimineață, dând brusc ușa de o parte, Roro se va năpusti ca o arătare în curte, tremurând din tot corpul, și va spune că are nevoie de mese, cât mai multe mese întinse la soare, apoi va dispărea din nou în bucătărie, de unde se va întoarce, înfășurat de data asta în pelerina cu glugă și purtând pe brațe prima tavă cu dulciuri. Mirosul e năucitor, intens și în același timp îndepărtat, ușor și, totuși, apăsător, violent, dar stăpânit, risipitor, însă ferecat, cu totul hipnotic, fiindcă adună și apoi stinge în el prea multe și dintr-o dată, flori, urme de fum, jaruri care încă ard, prafuri aurii învârtejite de vânt, toate astea sunt acolo sau, poate, doar au fost. Otto se dă un pas în spate, amețit, iar când copilul va așeza tăvița pe masă și o va dezveli, aducând la vedere roiul de fluturi din zahăr, cu aripi subțiri ca de abur care se mișcă, hangiul va încremeni, Nu, nu, bolborosesc apoi buzele lui, nu. Dar Roro nu e atent la el, preocupat doar să aducă mai repede din bucătărie și să întindă pe suporturile de lemn tăvile cu figurine, și astfel pleacă și vine, așează și se întoarce, clădind sub lumina soarelui piramide de aripi care ard. Sunt verzi și albastre, galbene și albe, roșii și violet, după cum pojghița fină de caramel primește reflexele. Nu poate fi adevărat, fluturii ăștia par vii, deși sunt numai din zahăr, e o vrăjitorie, spune într-un târziu Otto, iar băiatul răspunde cu vorbele pe care deja prea bine le știm, Ba da, totul e adevărat. Așa începe la Viena, într-un han de lângă garnizoana Am Hof, sărbătoarea solstițiului de vară din binecuvântatul an 1565. Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească