E duminică și-a fost devreme,
cerdac devine orice creion
scăpat, a ceea ce înseamnă
opere viitoare, moartea aceasta,
țigări proaste, condică de infarcturi,
momente când nu crezi că totul
se poate sfârși. Da, va veni o
vreme a bătrâneții când faptul
că mai poți mișca mâna
e la fel de senzațional ca să faci sex
în buda de la Litere, în anul doi,
cu o brunetă de la Matematică,
fără să-l nască apoi pe Ion Barbu.
E o zi trăită după paravane,
e o zi când fiecare pricepe
că poezia e inerția stărilor pe loc,
când fiecare pricepe că la alții
e maț, nu e creion.
Cazi prin propriul creion,
până la vârf devii grafit
și îți intri singur sub piele,
așa cum ploaia își uită vârfurile
împlântate în trecători
și ei își scriu mai departe viața fără să știe,
grăsimea, slăbirea, rânjetul
împingându-le vârful, modulându-l.
Unde a murit nimeni e o cruce
cu data în care a murit, pe trotuar,
lângă e o cruce cu faptul că și-au
amintit după un an, lângă, după doi ani,
apoi apar eu care îți cer un foc
să mai salvez o aparență.