La mijlocul anilor ’90, in revista Zig-zag apărea primul serial umoristic din presa românească postdecembristă. După un deceniu și jumătate, am constatat că a rămas atât de afurisit de actual, incât am decis să-l republicăm.
Rezumatul episoadelor precedente: 98,5% din populația României a reușit să iasă in primăvară. Se va constitui o comisie parlamentară care să stabilească scopurile acestei acțiuni. Motto: „Ninge” (Vers din creația populară, interzis de cenzură; genialul poet anonim nu și-a primit nici azi drepturile de autor) Pe la sfârșitul lui februarie, largi soboare de preoți inălțaseră rugi pentru ploaie. Dar, fie că se greșise pe undeva canonul, fie că ordinul de zi pe unitate fusese confuz, rezultatul prinsese pe picior greșit primăriile. Acestea acționară totuși cu fermitate, imprăștiind materiale antiderapante, antipoluante și promonarhiste, astfel incât, la mijlocul lui martie, mașinile și trenurile zburdau din nou vesele pe drumurile patriei, cu intârzierile normale de maximum trei-patru ore. Cu unul dintre primele trenuri desțelenite sosi la București bătrânul Ilie Ilie, bunicul lui Zizi: – Mă, ficiori, le mărturisi el tinerilor, trăgându-se mai aproape de motorul frigiderului, să se-ncălzească, o fost ceva de groază! – Povestiți, povestiți, il indemnă Luminița, care pregătea o salată a la russe (adică nostalgică și conservatoare, că era făcută din conserve). – Păi, a doua zi spre seară ne-am făcutără un Parlament, acolo, in tren. Ne-am ales intre noi, democratic, da’ nu’ș’ cum se făcu că tot ieșiră mai mulți de la Clasa intâia… No, și dacă eram acum legitimi, am inaintatără o poțiune de cianură… – O moțiune de cenzură, presupuse Zizi. – No, așe. Tot un drac. O moțiune in contra conductorului de locomotivă, că ne zisese careva că ăla o condus și-nainte… – Și? intrebă careva, poate Câine, că tinerii nu erau prea atenți. – Și ce? S-o schimbat conductoru’, ăsta avea altă strategie, a lăsat-o naibii de linie și a luat-o la dreapta, de-am ajunsără și noi la treburile noastre. Da’ voi cu ce vă zdroghiți acolo? – Uite, ne chinuim să așezăm cumva literele astea. E un joc, incercă Luminița să-i explice. Bătrânul se supără: – Io vorovesc aici singur ca un mastodont… – MASTODONT! țipară gazdele, mai puțin Câine, care descoperise salata și se infrunta in tăcere. Bunicule, ești mare!! – Păi, mi-o zâs și mie un prunc din compartiment, il țineam de vorbă să n-audă cum povestea unu’ de nu’ș’ce inginer care o fost mâncat de șobolani, o scris la gazetă… – E veche, il liniști Zizi, intre timp au apărut cazuri de ingineri care mănâncă șobolani. Ilie Ilie iși făcu o cruce largă: – Vine sfârșitul lumii, bine zicea ăla cu bărbuță… Ala care seamănă cu Vladimir Ilici și tot așa bine grăiește… – Dar la Parlament te-ai uitat? il intrebă nepotul. – D’apoi cum? Zilele alea n-a mai lucrat nimeni, că doară pentru noi s-or luptat, n-ai auzit?: “Poporul care ne privește!”… No, i-am privitără. Marta a lu’ Nae Chioru’ iși lua notițe de se rupea plaivazu’, vrea s-o prinză p-asta cu macroeconomia, că și-o vândut vacile și s-a băgat la un curs de management. Tocmai atunci, bradul din fața ferestrei se scutură ca de frig și incepu să se tânguie cu glas omenesc: – Aici Păsărica… Sunt in pom… Nu râde, idiotule, n-ai auzit că ăștia vor să scoată deșeurile din țară? Cine ne mai primește pe noi!? (rămâne de văzut)tczarojanu@yahoo.com