Ana Maria Roxana Grigore
Trecerea de la totalitarism la democrație:
România și Polonia
1989 – 1996
Editura Tritonic
Lucrarea de față, aflată la granița istoriei imediate cu politologia autentică, tratează în oglindă, prin metoda analizei comparate evenimentele din cele două state alese ca subiect. Sunt înfățișate tipul fostului regim comunist, al modelului de dezvoltare economică, caracteristicile definitorii pentru societatea civilă a fiecărei țări în parte, principalii actori implicați în tranziție, societatea și biserica, acțiunile protestatare de grup ale muncitorilor români, revolta minerilor din Valea Jiului, revolta muncitorilor din Brașov, amplele greve ale muncitorilor polonezi, sindicatul Solidaritatea. În lumina acestor considerații, natura regimului și tipul de tranziție se poate stabili o conexiune: natura regimului comunist (dictatorial sau doar autoritar) a determinat modul de succesiune la putere (negociere, demisie forțată, violență reciprocă stat-societate).
„Polonia și România sunt două țări aflate pe același continent, la o oarecare apropiere geografică, însă cu destine cât se poate de diferite, încă de la începutul secolului XX, între cele două au existat și alte tipuri de apropiere: în politica externă, în chestiuni economice, alianțe politico-militare. România și Polonia au fost de aceeași parte a Cortinei de Fier, însă apropierea de momentul căderii acestei cortine a dat startul unor diferențe care vor deveni în timp, și chiar până în prezent, diferențe ireconciliabile. Polonia a avut o traiectorie ascendentă, iar România una nu prea favorabilă.
Lucrarea de față abordează trecerea „De la totalitarism la democrație în România și Polonia. 1985-1996”. Regimul politic existent în România și Polonia înainte de 1989 s-a caracterizat printr-o presiune ideologică exercitată asupra intelectalității românești și poloneze, cenzura, precum și faptul că SUA erau considerate de către statele comuniste dușman – atitudine care făcea parte dintr-un cadru mai larg ce s-ar defini prin viziunea decadenței sistemului și înflorirea sistemului socialist.
România și Polonia au avut de urmat un drum comun cu alte popoare din sud-estul european. Un drum pe care Polonia l-a urmat cu calm, cu chibzuință (au existat și în Polonia mișcări, rebeliuni, fronturi, împărțiri prieten/inamic, însă la o privire de ansamblu, trecerea de la totalitarism la democrație a fost una firească, urmând cursul evenimentelor, iar după anii de răscruce 1989/1990 atât de definitorii pentru moartea unui sistem și nașterea altuia nou, sau revenirea la un sistem crezut mort – aici subiectul este discutabil), iar România l-a urmat în salturi, abrupt, experimentând, eșuând, și, ca opinie proprie, adâncindu-se și mai mult în nisipurile mișcătoare din care multe alte țări s-au salvat singure. Motivele pentru acest curs al evenimentelor sunt varii, însă îmi permit să ma gândesc că moștenirea și tradiția istorică, mentalitățile, deschiderea și îngăduința față de nou, precum și un anumit grad de civilizație și cizelare individuală, au avut un cuvânt greu de spus în devenirea a ceea ce sunt astăzi Polonia și România. Startul a fost același: crize, tensiuni, saturație, însă la finiș a ajuns doar o câștigătoare.
Ceea ce frapează la criza poloneză este amploarea: provocată, de o mișcare contestatară a muncitorilor, ea se extinde foarte rapid. Puterea își dă seama mai mult ca niciodată că pierde autoritatea, încă din luna august 1980, conflictul de la șantierele navale din Gdarisk capătă o importanță politică majoră. Puterea se vede silită să accepte concesii despre care nimeni nu știe până unde pot merge. Intelectualii se alătură muncitorilor și, în fața sporirii incertitudinilor, URSS dă semne de nerăbdare; primul secretar al partidului din ultimii zece ani, Edward Gierek, este schimbat cu un om al aparatului de partid, Stanislaw Kania, complet depășit de evenimente. în vreme ce la Moscova neliniștea crește, în Polonia se dezvoltă fenomenul „sindicatelor libere” (ilegale în regimurile comuniste), îndeosebi Solidarnosc care în octombrie 1980 are deja patru milioane de membri ce-și manifestă astfel opoziția față de regimul comunist. 1980 va fi deci anul înființării sindicatelor libere și al începutului alianței dintre intelectuali, muncitori și biserică. În 1981, noul prim-secretar al partidului, Stanislaw Kania, încearcă să pună capăt dezagregării sistemului printr-un acord cu Lech Walesa, a cărui popularitate în fruntea sindicatului Solidarnosc este enormă. Mișcările revendicative din Polonia vor da lovitura de grație Uniunii Sovietice și duopolului. Ele se desfășoară în climatul marcat de revenirea Statelor Unite pe scena internațională, odată cu alegerea lui Ronald Reagan și cu dispariția conducerii colective sovietice.
În România, Nicolae Ceaușescu, descumpănit de inițiativele Moscovei, încearcă să-și consolideze puterea accelerând politica de „sistematizare” care constă în distrugerea echilibrului socio-cultural existent și înlocuirea lui cu o utopie ce tindea să unifice modul de viață urban cu cel rural. În același timp, el se angajează tot mai adânc în represiune și închide granițele. La acestea se adaugă o dorință puternică de a scăpa de datoriile externe, pe care se încăpățânează să le returneze punând populația țării să facă ce au făcut și strămoșii lor când turcii adunau birurile – să strângă cureaua. Dar o populație care își cumpără mâncare, haine și încălțăminte pe cartele, care nu are curent în timpul nopții și își pierde copiii în maternități pentru că regimul decide să facă economii la curent, o populație care vede că produsele industriei naționale iau calea exportului și care așteaptă în zadar la cozi de la 4 dimineața la lapte, carne și pâine, este o populație al cărei spirit este anihilat treptat-treptat. însă liderul de la București a preferat să privească spre Casa Poporului care se înalță pe ruinele vechiului București și să ignore ura care creștea în ochii românilor și care se va focaliza în decembrie 1989 în distrugerea unui sistem canceros.
Marea mișcare ce va duce la dezintegrarea sistemului sovietic din Europa a venit însă din Polonia.”