Despre Iran se știu atât de puține lucruri, dar se cred atât de multe. Politica actuală a statului din Orientul Mijlociu pare că a reușit să șteargă cu buretele mii de ani de istorie construiți cu atenție și migală, piesă cu piesă, la fel ca mozaicurile ce îmbrățișează cupolele și nu de puține ori pereții moscheilor din acest stat, moschei care ar putea la fel de bine să fie predate la facultatea de arhitectură, precum și la cele de artă, construcții sau inginerie. Sunt construcții ce frizează imposibilul deși au fost realizate acum sute de ani, când tehnologia încă nu își pusese amprenta asupra lumii.
Sunt puțini cei care știu, dar acum câteva secole, orașul Isfahan nu era doar perla coroanei acestui stat, ci era unul dintre cele mai strălucitoare giuvaiere ale lumii. Amplasată pe drumul mătăsii, urbea s-a dezvoltat puternic datorită comerțului, ajungând un oraș pe care unii îl apreciau a fi mai frumos decât Parisul și mai cosmopolit decât Londra. Nu degeaba se spunea despre Isfahan că este „jumătate de lume“ („half the world“). Publicația americană New York Times explica acest concept într-un articol din 1975 și scria că orașul avea în perioada sa de glorie 600.000 de locuitori, 162 de moschei, 48 de facultăți, 273 de băi publice și nu mai puțin de 1.802 caravanseraiuri (forma inițială a facilităților turistice unde negustorii vremii se odihneau și își hrăneau cămilele și unde totodată își dădeau întâlnire cu alți comercianți pentru a încheia businessuri).
Articolul din New York Times a fost scris cu doar patru ani înainte ca istoria Iranului să se schimbe și Isfahanul – dar nu numai – să intre într-un con de umbră. Mai exact, în 1979 a avut loc revoluția iraniană care a transformat un regat (la conducerea acestui stat s-au perindat de-a lungul a circa 2.500 de ani câteva zeci de dinastii) în actuala republică islamică, nume dat câtorva țări din lume conduse după regulile religiei. În afară de Iran, pe listă se mai numără Afganistan, Mauritania și Pakistan.
Revoluția iraniană a fost un moment-cheie în istorie – la fel ca multe alte revoluții de altfel, care a schimbat din multe puncte de vedere acest stat – economic, politic, social. Schimbările aduse de aceeași revoluție au reușit totodată (treptat, dar sigur), aproape să șteargă Iranul de pe harta turistică a lumii. Frumusețea acestor locuri nu a pălit cu timpul, doar că au fost date uitării.
Nu de puține ori am primit în cazul diverselor destinații alese pentru concedii întrebări de genul: „este sigur?“, „nu e război?“. Niciodată însă o destinație nu a generat mai multe panici și întrebări ca Iranul. „Nu, în Iran nu este război. Nu, nu Irak, Iran“, a fost replica pe care am spus-o în mod repetat, și nu de puține ori. Dar îmi dau seama acum, întoarsă de pe pământ iranian, că toate aceste întrebări își au justificarea tocmai în lipsa informațiilor despre această țară care și-a „ferecat“ granițele pentru a ține globalizarea, visul american și rețelele sociale la distanță. Ce a reușit de fapt să țină la distanță au fost turiștii care chiar și astăzi sunt sporadici. Pe parcursul a opt zile de vacanță cred că numărul total al turiștilor străini întâlniți – în principal nemți și francezi, și pe alocuri câțiva spanioli sau italieni – nu a sărit de 100.
Am ajuns în Iran la final de martie, fix înainte de începerea oficială a sezonului turistic, așa că aceasta ar putea fi o justificare. Localnicii spun însă că nici în sezon numărul nu crește simțitor, ba chiar în ultimii ani se simte o scădere ca urmare a noilor sancțiuni impuse acestui stat și a „războiului“ politico-economic dintre Donald Trump și conducerea Iranului. În această țară, liderul suprem este unul religios, mai exact Ali Khamenei, deși țara este condusă de un guvern și un președinte.
Ani la rând, neînțelegerile dintre Iran și marile puteri economice și politice ale lumii au avut la bază încercările statului din Orientul Mijlociu de a se înarma nuclear. În 2015 Iranul de-o parte și cinci dintre cele mai puternice state din lume pe de alta păreau că au ajuns la un acord ce permitea țării din Orientul Mijlociu să reintre pe scena economică a lumii mai ales că este unul dintre cei mai mari producători de petrol de pe glob. Trei ani mai târziu, președintele american Trump a anunțat că SUA se retrag din acest acord, iar acel moment a marcat începutul unei crize economice grave pentru Iran, iar pentru turismul care abia începea să prindă curaj a reprezentat o lovitură de grație.
Am vorbit mai mult despre geopolitică decât despre potențialul turistic al acestei țări pentru că aveam nevoie de un context pentru a plasa această călătorie. O să încep prin a spune că este una dintre cele mai sigure țări din lume pentru un turist. Singurul pericol pe care l-am simțit a fost în trafic, atât la bordul unei mașini conduse de un localnic, cât și ca pieton. Mai exact, în trafic nu există nicio regulă, nici culoarea roșie la semafor nu împiedică mașinile să treacă, darămite o biată trecere de pietoni. Mașina este stăpânul suprem pe străzile din Iran, este regina din jocul de șah, putându-se mișca în orice direcție. Pietonul este un biet nebun ce se mișcă doar în diagonală, printre mașini. Și totuși, după mai bine de 1.000 de kilometri parcurși în Iran, nu am fost nici măcar aproape de un accident. Pentru că există o anumită ordine în acest haos.
Și pentru că am ajuns la capitolul siguranță, mi-am amintit de o discuție cu un amic care a vizitat mai bine de 120 de țări din lume și care mi-a spus că Iranul e în top trei destinații pentru el datorită oamenilor (nu că arhitectura nu ar avea și ea un rol decisiv). Lonely Planet, biblia călătorului, amintește și ea constant de căldura și deschiderea localnicilor și le consideră motive în plus pentru care să vizitezi acest stat. Mie personal mi-a fost greu să înțeleg la ce făceau referire până să ajung. Cred însă că am cel mai concludent exemplu pentru a da mai departe lecția pe care am primit-o eu. În Iran nu funcționează cardurile internaționale, doar cele locale. POS-uri sunt însă peste tot, și, prin peste tot vreau să zic chiar oriunde există comerț, sub orice formă a lui. Bătrânii de pe marginea șoselei care vând supă pregătită la ceaun au POS. Și copiii care te servesc cu fructe confiate, toți au POS. Inutilitatea cash-ului aici este mai mare decât în țările scandinave, și asta spune multe.
Ca turist, de cele mai multe ori, folosești cash dat fiind că nu funcționează cardul de acasă. Noi am avut însă noroc cu Pourya, amicul nostru iranian care ne-a fost și șofer, și ghid, și profesor de istorie pe alocuri, el împrumutându-ne un card de-al lui pe perioada vacanței. Am fost sceptică la început. Prea sceptică, dar între timp mi-am dat seama că n-aveam niciun motiv pentru că iranienii sunt cinstiți până la extrem pentru un european care crede că le știe pe toate.
Nu, încă n-am ajuns la morala poveștii. Încă un moment de răbdare rogu-vă, pentru că aș vrea să spun și de ce a fost util cardul, dincolo de frecvența POS-urilor și a bancomatelor unde îți poți verifica situația din cont.
Criza a devalorizat puternic rialul – moneda națională iraniană – care acum se tranzacționează oficial la 47.000 de riali pentru un euro, dar cursul străzii este de 130.000 de riali la euro. Astfel, pentru o sumă de 500 de euro spre exemplu am fi primit la schimbul valutar un sac de bani. La propriu. Mai exact, 65.000.000 de riali. Da, 65 de milioane. Am ales să îi avem pe card și să urmărim acolo cum se împuținează (cu o viteză mai mică decât am anticipat, pentru că prețurile sunt și ele foarte mici).
Am ajuns în cele opt zile de vacanță să plătim constant cu cardul, dar primele dăți au fost cele care ne-au șocat cel mai tare. Prima dată a fost când comerciantul ne-a cerut să-i spunem PIN-ul. Ne-am uitat un pic ciudat, i-am cerut să repete, dar ne-am conformat mai ales când am văzut că nu doar nouă ne-a adresat asemenea întrebare indiscretă, ci și localnicilor. E normal să dezvălui PIN-ul, la fel de normal ca atunci când comerciantul te lasă pe tine să faci toți pașii, mai exact să introduci singur suma de plată, dar și PIN-ul. Te crede pe cuvânt că vei pune de fiecare dată suma comunicată de el verbal. Încrederea e reciprocă și te lovești de ea peste tot. Chiar și noi ca turiști eram tratați cu aceeași considerație. Nimeni nu și-ar fi pus problema că vreuna din părți ar vrea să o înșele pe cealaltă. Recunosc că m-am temut de câteva ori să nu înșel eu comerciantul, și fără voia mea, doar pentru că la început nu cunoșteam cifrele lor. Le-am învățat rapid și mi-au fost mai mult decât utile.
Alfabetul însă, – același ca în limba arabă – nu am reușit să-l deslușesc și nici nu cred că o voi face. Am reușit abia să rup vreo două cuvinte în farsi, la fel de multe câte rupeau cei mai mulți dintre localnici în engleză. Un cuvânt însă
mi-a rămas bine întipărit în minte, „romani“ (români – trad.) pentru că l-am auzit pe Pourya de nenumărate ori spunându-l. Ne avertizase că toți vor vrea să știe de unde suntem dintr-o curiozitate copilărească. Unii ziceau de Hagi când auzeau România. Alții vorbeau de tenis. Mulți spuneau că nu au prea cunoscut mulți români, că turiști nu prea vin.
Am ajuns – întâmplător – în Iran de Norwuz, anul lor nou o perioadă de două săptămâni de sărbătoare. Cam ca sărbătorile de iarnă la români, când mai toată lumea călătorește în vizită la rude, iar cei mai mulți se întorc acasă de prin țări străine. În Iran a început anul 1398, iar orașele – mici și mari – au fost luate cu asalt de turiști-localnici.
Pourya mă avertizase că este cea mai aglomerată perioadă din an, dar mi-a spus totodată că e o ocazie unică să descoperi cultura și obiceiurile la prima mână, să vezi această desfășurare de forțe. Nu am înțeles exact ce vrea să spună până când nu am văzut imensa piață din Esfahan plină ochi de oameni ieșiți la picnic pentru a se bucura de o zi cu soare. Erau câtă frunză și iarbă.
Esfahan a fost pentru mine cel mai așteptat, dar și cel mai frumos loc din Iran, un mix armonios de nou și vechi, de arhitectură spectaculoasă (ca peste tot în acest stat) și oameni veseli, cafea bună și shopping autentic. Shiraz și Teheran sunt și ele cosmopolite și colorate – și nu vorbesc doar de arhitectură, cât și de localnici care poartă fucsia și galben strălucitor mai mult decât europenii. Negrul îl găsești mai des în orașe tradiționale precum Yazd sau Kashan, dar și aici moda occidentală își face simțită prezența.
Eram în aeroportul din Istanbul și ajunsesem la poarta de îmbarcare, m-am uitat în jur și am văzut că nicio femeie nu are văl pe cap (obligatoriu în Iran pentru localnici și turiști deopotrivă). Am crezut că am greșit poarta, dar nu. În avion trăgeam timid cu coada ochiului să văd care mai e statusul, dacă s-a schimbat ceva. Primele mișcări – timide, recunosc – au fost făcute în momentul în care roțile avionului au atins solul. La ieșire însă toată lumea își acoperise (mai mult sau mai puțin) părul. Nu există aceeași strictețe din alte state musulmane unde femeile își acoperă capul sau chiar și fața. În Iran vălul poate fi colorat, așezat în mod tradițional sau „aruncat“ peste păr. Dar nu aruncat oricum, ci cu o neglijență atent studiată, pentru că moda este o adevărată religie în rândul tinerilor.
Ce m-a mai surprins încă din avion a fost numărul mare de branduri pe care le-am văzut pe haine și încălțări, de la Gucci la Balenciaga sau chiar Dior. M-am gândit inițial că poate criza de care auzisem era doar un zvon. M-am lămurit însă odată ajunsă acolo că marile branduri internaționale nu și-au pus Iranul pe hartă, motiv pentru care trendurile se urmăresc și se reproduc în fabricile locale. Modă „made in Iran“. Tot din Occident au împrumutat iranienii și altă modă, moda rețelelor sociale, în frunte cu Instagramul.
Femeile persane au o frumusețe aparte, cu trăsături bine definite, dar și cu un machiaj pe măsură. Am remarcat inițial sprâncenele tatuate, dar Pourya a avut grijă să îmi spună că ar trebui să fiu mai atentă la nas, buze, pomeți și fălci, pentru că nu de puține ori toate sunt operate. Chirurgia estetică e ieftină și la mare căutare în Iran. „Uită-te în grupul ăsta. Sunt șase fete, iar patru au nasul operat. Toate îl vor la fel, mic și cârn. Instagramul le-a impus aceste standarde de frumusețe și acum nu doar femeile se operează, ci și bărbații.“ Inițial mi-a fost greu să îi ghicesc pe toți cei operați, dar apoi, în joacă, am început să studiez și să înțeleg. Plus că erau mulți care își purtau cu mândrie bandajele pe stradă.
Am început astfel un tur al Iranului în căutare nu doar de moschei și grădini, adevărate capodopere arhitecturale, ci și în căutare de nasuri noi.
Și totuși, cred că a venit momentul să vorbesc puțin și despre Iran dincolo de oameni, o țară cu orașe splendide și total diferite unul de celălalt, cu munți semeți ce se înalță spre 5.000 de metri și cu deșert fierbinte. Iranul are și acces la mare și are și zone verzi, bine împădurite, dar nu le-am vizitat, nu de data asta cel puțin. Ce am văzut însă mă face să spun că persanii au creat acum sute de ani unele dintre cele mai frumoase clădiri din lume, atenția la detalii fiind ca nicăieri altundeva în lume. Nu doar că moscheile din Shiraz și Isfahan sunt cele mai frumoase din lume – în umila mea opinie – dar sunt clădiri ce pot rivaliza cu oricare altele din lume la capitolul arhitectură. Iar casele din Kashan și Yazd, ridicate în mijlocul deșertului, sunt altă dovadă că imposibilul a fost posibil în Iran.
De culoare nu mai vorbesc, pentru că artizanii par a fi adunat aici cele mai frumoase culori din curcubeu. Uneori s-au jucat cu tonurile de albastru pe care le-au împletit în fel și chip.
Alteori s-au folosit de roz și galben pentru a contrasta turcoazul și albastrul regal. Iar la interior, dincolo de jocurile de culori și mozaicul imposibil de descris în cuvinte (sper că ima-ginile sunt grăitoare), există și jocuri de lumini și umbre gândite parcă pentru a pune în valoare frumusețea acestor locuri. Vorba lui Hemingway: „We are all broken. That’s how the light gets in.“ („Suntem cu toții defecți – joc de cuvinte – n. red., dar doar așa are lumina cum să pătrundă.“)
Cam așa e cu Iranul în general; poate părea un stat „defect“, dar dacă te uiți după lumină începi să realizezi că e strălucitor. Și la propriu, și la figurat.
Notă: Reportajul a fost realizat în 2019.