După ce s-a stins speranța...

E cert, nu trăim doar ca să consumăm. Și ar fi împotriva firii să considerăm că oamenii sunt în exclusivitate preocupați să muncească și să câștige bani numai și numai ca să-și achite notele de consum. Dacă însă, astăzi, discutăm atât de mult despre consum și despre credite, ca motoare ale bunăstării, de fapt ca motoare ale ieșirii din recesiune, această realitate are nu doar o fundamentare obiectivă; ci și o motivație subiectivă.
Cândva, prin anii ’70, am citit un foarte interesant roman rusesc. Nu-mi mai amintesc nici autorul, nici titlul. Dar îmi amintesc bine o secvență cu o morală semnificativă pentru tema în cauză. Acțiunea romanului se petrece în redacția unui ziar. Un mare scriitor, într-o vizită de o jumătate de oră la redactorul-șef, discută numai despre bani. După ce a plecat musafirul, o studentă practicantă, care fusese de față la discuție, îl întreabă intrigată pe redactorul-șef: “Omul ăsta nu știe să vorbească decât despre bani?”. Răspunsul e memorabil: “Dar despre ce vrei să discute, despre talent? Are cu carul. Bani n-are, așa că e normal să discute despre bani!”… Ei bine, asta facem și noi, discutăm despre ce nu avem: bani, credite, consum, bunăstare, creștere plus.
Normal, discutăm despre ce nu avem. După ce timp de cinci ani, din 2004 până în 2008, marea speranță a fost trecerea rapidă la un alt standard de viață. Apropiat de ceea ce vedeam în filmele occidentale. Dar speranța s-a spulberat încă de la începutul anului 2009, sub impactul recesiunii, când banii s-au împuținat, băncile n-au mai dat credite, consumul s-a restrâns, iar creșterea plus s-a transformat în creștere minus. Deziluzia că n-au ajuns la bunăstare, după atâția ani de boom economic, i-a orbit pe mulți și-i împiedică acum să judece rațional. Este tot mai mult evocat “stilul de viață” de dinainte de ’89, iar Nicolae Ceaușescu iese câștigător
într-un recent sondaj de opinie în fața actualilor politicieni.
Ce visase de fapt societatea noastră între 2004-2008? O bunăstare imposibilă, desigur, schițată pe baza unor imagini răzlețe, din Occident, adunate din filmele văzute la televizor. Vis alimentat de creditele date de bănci, de salariile și pensiile dublate și de banii trimiși acasă de românii plecați în lume. Dar nu visau o bunăstare pe care s-o putem înfăptui noi, cu mijloacele noastre, în condițiile noastre. Și cum modelul nostru s-a dovedit a fi total diferit de traiul nostru – fiindcă viața n-a curs ca-n filme, ci pe făgașul ei real, cu o nouă fază a ciclului, dominată de recesiune, inflație, șomaj, salarii scăzute – disperarea a luat locul speranței. Fiindcă după mai multe trimestre de recesiune, am văzut că în anii de boom am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre. Acum ne-am trezit că prețul consumului fără reforme trebuie să fie plătit.
În decembrie 2008 s-a închis un cerc. Am lăsat în urmă cinci ani de creștere economică mare și de dezinflație. Și am intrat, iată, începând din ianuarie 2009, în recesiune. Vremuri grele. Din cauza recesiunii, care continuă – se închid fabrici, companii din servicii ori din alte sectoare, mii și mii de oameni își pierd locurile de muncă, salariile scad, bugetul poartă semnul austerității – viața unei mari părți a populației s-a înrăutățit. Și am constatat, treptat, că nu-s deloc puține vocile – îndeosebi din rândul celor care cred că România nu merge pe un drum bun – ce atrag atenția că mai suntem încă legați de obișnuința de a lăsa de prea multe ori întâmplarea să decidă în locul nostru. Din acest motiv, pe măsură ce au fost vindecate răni vechi, s-au redeschis unele noi. Această ștafetă a durerii a generat confuzii, neîncredere, chiar fatalism. Și concluzia că am fi greșit drumul.
E regretat Ceaușescu? Românii au dat uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate din anii socialismului? Adevărul e altul. Răul de-atunci a rămas doar o amintire. Tot mai mult estompată. Răul recent a devenit istorie trăită. Și populația, în cea mai mare parte, și-a format opinia că… trăiește mai rău ca înainte.
Un sondaj e doar un sondaj. Nimic mai mult. Răspunsurile date de cei chestionați – direcție greșită, preferințele pentru Ceaușescu – nu fac trimiteri nici la viața politică actuală, nici la noul tip de economie, la starea morală a societății sau la toate laolaltă, ci la simțăminte. Dacă mulți oameni simt că le merge rău, au răspuns desigur că lucrurile în România merg rău. Sondajele măsoară doar simțirea colectivă.
Probabil că, fiind vorba de măsurarea sentimentelor și resentimentelor, contează și timpul în care s-a făcut sondajul. Într-un moment în care crește TVA-ul și se scumpește viața, iar salariile scad, răspunsurile date sunt de înțeles. Căci, în proporție considerabilă, simțirea colectivă e dominată de o stare de îngrijorare accentuată. O stare ce numai un nou ciclu de creștere o va schimba.