E vară. La Edinburgh, Festivalul Fringe este în toi. O mulțime
de oameni care așteaptă să intre la un spectacol de teatru sunt
martorii unui incident petrecut în mijlocul străzii – un atac
violent ce va schimba viețile tuturor celor implicați. Printre
privitorii nevinovați se află și Jackson Brodie – fost militar,
fost polițist, fost detectiv particular. El va deveni principalul
suspect al crimei ce nu va întârzia să se petreacă.
Pe măsură ce victimele cad rând pe rând, fiecare personaj prins în
această forfotitoare distribuție dickensiană ne poartă la un altul,
ca într-o înșiruire de păpuși rusești. Fie că își doresc bani sau
dragoste, fie că visează la mântuire sau evadare, toate ajung în
cele din urmă să-și descopere de fapt propria esență. “Cel mai
pasionant roman pe care l-am citit în ultima vreme.” Ian Rankin,
Guardian. “Un roman care înnobilează genul polițist!” – Daily
Express
Kate Atkinson, una dintre cele mai îndrăgite autoare britanice
contemporane, s-a născut în York, în 1951. A absolvit Universitatea
Dundee în 1974, secția de Literatură engleză, după care a obținut
doctoratul în Literatură americană. A început să scrie povestiri în
1981, pentru care a primit mai multe premii. Primul său roman,
Behind the Scenes at the Museum (1995), publicat și la Editura Leda
sub titlul În culisele muzeului în 2006, a primit premiul Whitbread
Book of the Year în 1995. Au urmat romanele Human Croquet (1997),
Emotionally Weird (2000) și colecția de nuvele Not the End of the
World (2002). Dintre piesele de teatru scrise de ea, Abandonment a
fost prezentată la Festivalul de la Edinburgh în anul 2000. Ultima
serie de romane, din care face parte și One Good Turn (După faptă
și răsplată), nominalizat la British Book Awards Crime Thriller of
the Year – alături de Case Histories (2004), publicat la Editura
Leda în anul 2007 sub titlul Istorii de caz, When Will There be
Good News? (2008) și Started Early, Took My Dog (2010) -, îl are
drept personaj principal pe fostul polițist Jackson Brodie. În
prezent, autoarea trăiește la Edinburgh și colaborează la diverse
ziare și reviste.
* * *
Jackson și-l amintea pe Richard Moat din anii optzeci, nu-l găsise
interesant atunci și nu-l găsea interesant nici acum. Se pare că
nici publicul nu-l găsea prea interesant ― Jackson fusese șocat cât
de răutăcioase fuseseră huiduielile și fluierăturile. Ațipise de
vreo două ori dar condițiile erau prea puțin favorabile somnului.
Când Richard Moat își încheiase numărul, în aplauzele iritate,
Jackson se gândi: s-au mai dus două ore din viață. Era prea bătrân
acum, prea conștient de natura limitată a ceea ce-i mai rămăsese,
ca să mai irosească timp prețios cu o comedie stupidă.
O luă din loc cât putu de repede și se îndreptă spre adâncurile
subterane ale sălii Juliei, dar găsi locul gol și cufundat în
întuneric. Într-o zi, va găsi acolo un Minotaur. Julia îi spusese
că vor sta câteva ore, dar nu era nici o mișcare. Își scoase
telefonul și găsi un mesaj de la ea: Am terminat, ne vedem la
apartament.
Găsi o ieșire de incendiu și făcu greșeala să iasă din clădire
pe-acolo, așa că atunci când ajunse în stradă habar n-avea unde se
afla. Citise în National Geographic (își făcuse recent abonament,
prin urmare, o confirmare de necontestat a statutului său de
individ de vârstă mijlocie) că geneticienii dovediseră faptul că
femeile se orientau după puncte de reper și bărbații după
indicatoare. Era întuneric și, cum nu erau deloc indicatoare,
încercă să găsească puncte de reper, să caute Royal Mile, să
recunoască turnurile și frontoanele în trepte care culminau cu
măreția și fastul Castelului. Se uită după clădirea masivă a
muzeului de pe Chambers Street. Încercă să găsească podurile de
peste străzi, dar nu dădu decât de intrarea pe o străduță
întunecată, o intrare îngustă care ducea spre un șir nesfârșit de
trepte de piatră. Văzu lumini la capătul scării și auzi agitația
participanților la Festival, apoi o porni pe-acolo fără să se
gândească prea mult; asta trebuia să fie o scurtătură. Un gang, așa
îi spunea când era copil. Alt limbaj, alte timpuri.
Jackson îi atrăgea atenția tot timpul lui Marlee (și de fapt și
Juliei, dar ea nu asculta niciodată) asupra nesăbuinței de a umbla
pe străduțe întunecate. (Tati, eu nici măcar n-am voie să ies pe
întuneric, îi spunea Marlee cuminte.) Desigur, dacă erai fată sau
dacă erai femeie, nu era nevoie să umbli neapărat pe o străduță
întunecată ca să fii atacată. Puteai să stai în tren, să cobori din
autobuz, să stai în birou și să faci fotocopii și un individ nebun
să-ți ia viața. Nici măcar nebun, asta era problema, cei mai mulți
nu erau nebuni, erau doar indivizi și punct. Jackson ar fi fost mai
fericit dacă femeile din viața lui n-ar fi ieșit niciodată din
casă. Dar știa că nici asta nu era destul ca ele să fie în
siguranță. Ești ca un câine ciobănesc, Jackson, îi spusese Julia,
răspunzător până la ultimul miel.
Lui Jackson nu-i era teamă de străduțele întunecate, credea că
probabil el însuși era o amenințare mai mare într-un loc întunecat
decât oricine pe care l-ar fi putut el întâlni, dar desigur că nu
se așteptase să apară bărbatul cu Honda. Matahala incredibilă,
plină de steroizi și pompată cu propria-i glorie, rostogolindu-se
de nicăieri și bălăbănindu-se, lovindu-l pe Jackson cu toată grația
unui înaintaș la rugby. Iisuse Hristoase, se gândi Jackson în timp
ce ateriza, ăsta da oraș. Minotaurul ieșea din labirint.
Se ridică instinctiv în picioare, niciodată să nu rămâi pe jos, jos
înseamnă lovituri, jos înseamnă mort, dar, înainte ca Jackson să
poată raționa și să fugă ― de ce? ar fi fost o întrebare bună
pentru început ―, bărbatul cu Honda îi trânti un pumn puternic
precum o lovitură de berbec. Jackson auzi aerul ieșind cu zgomot ―
Uffff… ― din propriu-i corp, după care se prăbuși la pământ.
Diafragma i se blocă și pierdu orice intenție de a gândi rațional,
singura lui grijă fiind mecanismul respirației sale ― de ce se
oprise din respirat, cum să reînceapă să respire? Reuși să se
ridice în patru labe, ca un câine, și fu răsplătit de bărbatul cu
Honda cu o talpă pe mână, o mișcare bestială, după Jackson, o
durere atât de mare, încât îi veni să urle.
― Ai să uiți tot ce-ai văzut, spuse bărbatul cu Honda.
― Să uit ce? Ce-am văzut? gâfâi Jackson.
Semne clare că încerca să converseze, se gândi Jackson. În patru
labe și totuși vorbește, dați-i o medalie omului. Expiră și inspiră
din nou.
― Nu încerca să pari al dracului de deștept, știi foarte bine ce-ai
văzut!
― Știu?
În replică, bărbatul cu Honda îi trase una cu piciorul în coaste,
ceea ce-l făcu să dea înapoi, în agonie. Tipul avea dreptate, nu
mai trebuia s-o facă pe deșteptul.
― Mi s-a spus că ai început un tărăboi, domnule Brodie. (Tipul îi
știa numele?) Jackson se gândi să-i spună că nu începuse el așa
ceva, că, de fapt, într-adevăr, se abținuse să spună ceva poliției
despre altercația din trafic, și că nu-și manifestase dorința de a
fi martor; dar tot ce reuși să rostească se rezumă la un Uh!,
pentru că bărbatul cu Honda îi mai administră o lovitură zdravănă
cu bocancul. Trebuia să se ridice de la pământ. Trebuie să încerci
să te ridici în picioare. Toate filmele Rocky păreau să-i treacă
prin fața ochilor. Stallone strigând la sfârșit numele soției sale,
de parcă ar fi fost pe moarte. Adrian! Filmele Rocky, I―V, erau
pline de lecții de morală pe care oamenii ar trebui să le învețe ca
să trăiască, dar oare ce te învățau aceste filme despre situațiile
în care luptai cu dușmani imposibili? Continuă, în ciuda
obstacolelor. Când nu mai rămâne nimic de făcut, vezi cum o scoți
la capăt.
Bărbatul cu Honda stătea ghemuit ca un luptător de sumo și-și bătea
joc de Jackson făcând gesturi cu mâinile de parcă l-ar fi ajutat să
dea înapoi într-o parcare, gesturile universale ale unui macho care
mima hai, dă-i drumul!
Tipul era de două ori mai mare decât el, mai mult o forță de
nestăvilit a naturii decât o ființă umană. Jackson știa că nu avea
cum să se bată cu el și să-l învingă, nu avea cum să se lupte cu el
și să supraviețuiască. Deodată, își aduse aminte de bâta de
baseball. Unde era? Ascunsă în mânecă? Nu, asta ar fi fost ridicol,
șiretlicul unui scamator. Se învârteau în cerc ca niște gladiatori
de stradă, cu genunchii ușor îndoiți. Evident, bărbatul cu Honda nu
avea simțul umorului, pentru că dacă l-ar fi avut, ar fi râs de
Jackson care nu părea să aibă nici o șansă împotriva lui. Unde era
bâta de baseball?
Celălalt lucru pe care Jackson încercase dintotdeauna să-l facă
înțeles pentru Marlee ― și pentru Julia ― era ce trebuia să faci
când erai atacat pentru că fusesei destul de prost să ignori sfatul
lui de a nu umbla pe o străduță întunecată.
― Ești în pierdere, le spunea el. Înălțime, greutate, putere, toate
sunt împotriva ta, așa că trebuie să lupți necinstit. Degetele mari
în ochi, alte degete în nări, genunchiul în vintre. Și să strigi,
nu uita să strigi. Tare. Și dacă lucrurile se înrăutățesc, mușcă
unde poți ― nas, buze, dar nu te lăsa! Strigă! Strigă cât te ține
gura!
Trebuia să uite cum se bate un bărbat și să lupte ca o fată.
Mișcându-se precum sexul frumos nu-i prea reuși, totuși se repezi
cu degetele la ochii celuilalt, nu-l nimeri, de parcă ar fi sărit
la rama unui coș de baschet. Atacă nasul, îl mușcă și rămase așa.
Nu era cel mai dezgustător lucru din viața lui, dar nici prea
departe. Bărbatul urlă ― un sunet supranatural de uriaș dintr-un
basm.
Jackson îi dădu drumul. Fața celuilalt era plină de sânge, același
sânge al cărui gust îl simțea Jackson în gură, metalic și rău. Urmă
propriul sfat și strigă. Voia să vină poliția, voia să apară
cetățeni responsabili sau măcar trecători indiferenți, voia să vină
cineva, oricine care să-l poată opri pe nebunul acela, un munte de
bărbat. Din nefericire, strigătul îi atrase atenția câinelui, și
Jackson își aminti ― nu de bâta de baseball trebuia să se teamă, ci
de câine. Câinele se năpusti spre el, cu dinții dezveliți ca un
copoi din iad.
Știa cum să omoare un câine, teoretic cel puțin ― îl apuci de
picioarele din față și practic îl rupi în două ―, dar un câine
teoretic era diferit de un câine adevărat, un câine adevărat
turbat, numai fibră și colți, a căror ambiție era să-i sară la gât
și să i-l rupă.
Bărbatul cu Honda se opri din urlat destul cât să-i comande
câinelui. Arătă spre Jackson și țipă:
― Atacă-l! Omoară-l!
Jackson se uită mut de groază, paralizat, cum câinele făcea un salt
în aer spre el.
Din volumul în pregătire la Editura Leda. Traducere de Ecaterina Popa