Dupa Iliescu

Cetateanul unei democratii, credea Aristotel, se distinge de rezidentii altor tipuri de regim politic prin egala dispozitie sufleteasca cu care guverneaza, atunci cand sortii ii incredinteaza o magistratura, si se lasa apoi guvernat de altii, de indata ce si-a dus mandatul la termen. Dincolo de orice fel de anecdotica, discursul lui Ion Iliescu la Consiliul National al PSD din 13 mai a demonstrat cu maxima rigoare ca oratorul nu este un democrat. Poate fi inteleasa dezamagirea cu care fostul presedinte al Romaniei a primit rezultatul votului la Congresul din 21 aprilie. Este insa de neacceptat, dintr-o perspectiva aristotelica, faptul ca la trei saptamani dupa ce a pierdut sefia partidului, Iliescu se comporta mai degraba ca un denuntator decat ca un partizan al organizatiei care a refuzat sa-l aleaga drept conducator. Clivajul din PSD nu se dovedeste prin urmare a fi, asa cum se spune adesea, unul intre conservatori si reformatori, intre nostalgici si modernisti, intre stangisti si oportunisti. Distinctia animata de Iliescu este, pur si simplu, una intre democrati si nedemocrati, intre cei care, precum Adrian Nastase, nu au dificultati aparente in a renunta la sefie si cei care, asemenea lui Ion Iliescu, nu se reprezinta pe sine decat in pozitia inamovibila de conducatori supremi. In masura in care partidul nu si-a dat la Congres nici un fel de program, membrii sai nu pot fi clasificati, in acest moment, decat prin atitudinea, de resemnare sau de resentiment, pe care o au fata de procedurile democratice cele mai elementare. Este, de altfel, in istoria de cincisprezece ani a social-democratiei ex-comuniste romanesti primul moment in care partidul se confrunta in mod real cu problema democratiei. Desi a castigat votul popular in 2004, PSD a fost invins in cele din urma nu numai de cele 250.000 de voturi accidentale care l-au dus pe Traian Basescu la Cotroceni, dar si, mai cu seama, de declinul accelerat al retelelor sociale legate de munca industriala care au generat, in ultimele decenii ale socialismului de stat, modalitati de participare politica informala pe care social democratii au reusit sa le gestioneze atat timp cat nu a fost limpede ca succesivele reintrupari ale Partidului Comunist devin din ce in ce mai favorabile capitalului si mai indiferente fata de munca. Retelele de patronaj intretesute din obligatiile mutuale acumulate inainte de 1989 in agricultura socialista “intarite si amplificate apoi in procesul de descompunere si transformare a acesteia” par sa functioneze inca in zonele rurale cu un randament electoral multumitor pentru PSD. In schimb, muncitorii activi si pensionati, pentru care industria socialista era singura posibilitate de acumulare a unui capital social relativ prestigios, se simt din ce in ce mai putin reprezentati politic de catre Partidul Social Democrat sau de catre oricine altcineva. Comparativ, mai slabele performante electorale ale PSD in mediul urban sunt in mod precis si oarecum inevitabil rezultatul dezafectarii electorale a segmentelor sociale legate direct sau indirect de munca industriala. Privatizarile si lichidarile masive intreprinse de guvernul Nastase din 2001 pana in 2004 au dezlegat aceste populatii urbane de patronajul Partidului Social Democrat, incapabil sa mai puna statul si a resursele sale la dispozitia intereselor corporate ale fostilor sau actualilor salariati din sectorul secundar al economiei, asa cum o facuse Partidul Comunist. Atat timp cat a fost un partid care, dupa exemplul predecesorului sau comunist, a locuit in stat si si-a asumat misiunea de a distribui resursele acestuia, PSD a intretinut cu societatea o legatura oneroasa. Cum partidul pare sa fie evacuat treptat din stat, politica sa trebuie sa devina acum ambitioasa. Sa precizam ca adjectivele de origine latina oneros si ambitios sunt animate aici de o rationalitate etimologica. Daca primul termen sugereaza ca PSD obisnuia sa poarte povara votului popular, fiind obligat sa raspunda alegatorilor sai prin politici guvernamentale concrete, cel de-al doilea aminteste de obiceiul unor candidati la magistraturile Romei antice de a lua voturi cu ambele maini si de la oricine era dispus sa le ofere, fara a se simti indatorat fata de un electorat anume. Intr-un limbaj mai juridic, guvernarile PSD erau tot atat de oneroase pe cat poate fi un contract: partidul se simtea legat de electorat prin obligatii ce atarnau intotdeauna mai greu decat principiile statului de drept sau procedurile democratice. “Baronatul local” si coruptia nu erau de fapt decat modalitati de plata a obligatiilor electorale si politice contractate in afara regulilor formale de drept. Dupa Iliescu, partidului nu-i mai ramane decat sa fie ambitios intr-un cadru democratic formal: dupa pilda lui Basescu, sa coboare in mijlocul cetatenilor si sa propuna oricui orice cu speranta ca urnele ii vor fi in final favorabile, dar si cu certitudinea ca nici o promisiune nu va fi tinuta.

* Daniel Barbu este analist politic, profesor la Facultate de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti