Intr-un ocean de biografism (sufocant, ca orice ocean, atunci cand esti nevoit sa inoti cu capul la fund), aparitia unor poeti tineri ce inclina spre speculatia metafizica nu poate decat sa joace rolul tubului de oxigen. In mod cu totul paradoxal, volumul unuia dintre ei se numeste “Biografia secreta”…
Vasile George Dancu debuteaza curajos in aceste circumstante textualiste, asezandu-si volumul sub tutela urmatoarelor cuvinte ale lui Aristotel: “Darul cel mai de pret al exprimarii poetice este sa fie limpede, fara sa cada in comun”. Este afirmarea unui crez al poetului clujean, crez la fel de curajos din moment ce vine dupa aproape doua secole de exprimare poetica departe de a fi limpede.
Sa vedem cum pune autorul in practica extrasul din Poetica Stagiritului: “M-am nascut in noaptea de joi inspre vineri -/ Si lumea a devenit pentru mine/ Un drum dinspre joi inspre vineri./ Niciodata n-am reusit sa stiu/ Daca eu sunt mai mult joi decat vineri,/ Iar lumea este mai mult vineri decat joi/ Si invers.// M-am nascut cand noaptea se ingana cu ziua/ Si lumea a devenit pentru mine/ Un drum de la intuneric la lumina/ Dar de cate ori vedeam zorii de lumina/ Ma invingea memoria rece a intunericului./ Undeva intre cearta tihnei cu recea cautare” (Candva intre joi si vineri). Daca aceasta poezie traseaza conturul unui teritoriu al limitelor, al infruntarii dintre contrarii, reusind sa schiteze profilul unui gnostic (sau al unui manierist), alte poeme, mai lipsite de “carnatie”, exhiband simplul schelet al coincidentia oppositorum, nu conving: “Drumul care trece prin Runc/ Duce catre Tibles.// Drumul ce strabate Pamantul/ Duce catre Cer.// Unii batrani spun ca, de fapt,/ Ar fi unul si acelasi Drum” (Drumul care trece prin Runc).
Cred ca, mizand totul pe claritate (si, implicit pe profunzimea metafizica), se pierde din poeticitate (care implica profunzimea lirica). Dar, dat fiind ca ne referim la un volum de debut, putem spune ca semnele exista si ca meditatia asupra propriului mecanism al creatiei va da nastere unei poezii superioare valoric.
In cazul celui de-al doilea poet clujean, Vianu Muresan, ne lovim de cealalta extrema a “formei”: o abundenta verbala intimidanta la prima privire. “Ceasurile mamifere” construiesc o poetica a “potopului” liric, efectul fiind… acelasi ca in cazul lui Vasile Dancu. Daca acolo excesul de “claritate” inducea saracirea lirismului, la Vianu Muresan abundenta de imagini (si sonuri, etc.) va sugera tot acelasi lucru. Iata: “pe acel drum glorios pasii tai nu lasa urme in acele/ cuvinte esti partea uitata pe care n-o simti cand iti/ iese din limba apa pe care o arunci dupa spalatul/ picioarelor partea de umbra cazuta mereu pe langa/ trupul tolanit in iarba nici nu-l intreama nici ierbii nu-i/ e de vreun folos bucata din tarmure pe langa care raul/ curge noaptea adormit si nu mai vine inapoi sa-l vada vinul…” (din Escatologia insignifiantei). Si daca tot ne-am gandit la gnosticism cand vorbeam de George Vasile Dancu, trebuie spus ca Vianu Muresan prezinta chiar mai multe caracteristici “eretice” decat acesta. Din cate stiu, el chiar ar calca pe urmele unui Culianu… Poezia aceasta impregnata de simbol, de imagine, de sinestezie risipita in cele patru colturi ale planului textual lasa si ea impresia unui joc de-a limitele, a unui joc ce-si amana etern finalizarea. Totusi, si aici sunt semne, sunt promisiuni. Sa speram.