Exista o zona la limita de sus a post-avangardismului, o zona a rafinamentului estetic si decadentei asumate, o zona exclusivista ca un club select, frecventata de poeti de toate facturile (Gellu Naum, Vintila Ivanceanu, Petre Stoica si nu multi altii), dar inruditi intre ei tocmai prin aceasta pasiune “secreta” si irepresibila pentru fructele tarzii ale suprarealismului.
Este o zona in care Constantin Abaluta se simte in elementul/in largul sau. Este o zona in care “ordinea fireasca a lucrurilor” e permanent si programatic luata in raspar, o zona a halucinatiei controlate, in care imperialismul ratiunii e suspendat temporar in beneficiul a ceea ce Rudolf Otto numea “contrapunctul irationalului in melodia vietii”. Poetii care o frecventeaza oscileaza intre “sistema” si absenta oricarei constrangeri formale si par deopotriva dezgustati de “figurativul” arcimboldismului (ca metoda) si de marmelada suprarealista (ca lipsa de metoda).
Astfel, o preocupare de capatai a lui Abaluta in fata melanjului viata-fictiune si a fermentatiilor lui e sa obtina din acesta nu un compot fara culoare si indigest, ci gradele alcoolulului inefabil si pur al imaginii memorabile. Ciudat, cele mai valoroase versuri ale acestui autor raman cele concepute parca intre doua trenuri si contre coeur. Sunt excelente si uneori cu adevarat antologice reflexele poetului in fata materiei degradabile cu care ii este dat sa opereze, reflexele de reticenta si sila nostima cand el pare decis sa scoata scheletul din peste fara sa atinga pestele. Abaluta este funciarmente un bacovian, si poemul “Turn” aduce mult cu textele lapidare si “dezmembrate” ale “ultimului” Bacovia. La el insa, daca metafora sau alte comandamente ale poemului o cer, logica insasi e sacrificata de dragul inexplicabilei fascinatii pe care o exercita, chiar intre corzile expresiei poetice, incoerenta expresiva.
Ceea ce contrariaza (deci intereseaza) la poetul in discutie, in contextul asocierilor insolite, al discursului fracturat si funambulesc, al dispararii disperate a enuntului, al mastii si arlechiniadei perpetue a dictiei la rampa, e sangele care curge la intalnirea dintre viata si cuvant. Un sange fictiv, bineinteles. Pe aceasta linie se inscrie si procedeul – profesat cu excelente rezultate – unui hibris intre viata cea de toate zilele si constructul poietic propriu-zis. E ca si cum poetul ar spune: iata, eu construiesc, si o fac sub ochii vostri, dar in timp ce construiesc, traiesc totusi (premisa dubla si absolut necesara pentru ca si voi sa existati). Asadar, textul ca motivatie a existentului, filosofie care a vertebrat intreaga plaja a textualismului, dar care la Constantin Abaluta pune in ecuatie agonica si relativizanta pre-textualismul si pretext-ualismul. Poezia hibrisului de acest tip este una a e(c)lipsei dirijate. Ea este si nu este cu fata spre “celalalt”. Mecanismul a fost ireprosabil descris de Jankélévitch in teoria sa asupra “organului-obstacol”: “Hibridul este organ si obstacol in acelasi timp… De exemplu, ego-ul este fiziceste obstacolul fundamental si permanent care ma indeparteaza de celalalt si in acelasi timp, si chiar prin aceasta (n.n.), este conditia fundamentala a altruismului”.
Turn
Constantin Abaluta
Departe unde esti parul tot negru
Tramvaiele te duc cobori mergi prin zapada
Te-ntorci acasa seara obosita
Apa are forma de manusa
Degetul aratator e plin de lacrimi
Cotrobai prin sertare in bucataria umeda
Vecinii au un gand de aur
Cainele latra dati-i sapun
Singurul nume.