CAPITOLUL I
FIGCHEN
Sperau să aibă un fiu. Dar e o fată. Viitoarea Ecaterina a II‑a a Rusiei se naște la 21 aprilie 1729, la Stettin, în Pomerania, și primește prenumele de Sophie Friederike Auguste. Dezamăgită de a nu fi fost în stare să aducă pe lume un băiat, tânăra mamă, Johanna Elisabeth, nu privește cu prea multă duioșie copilul din leagăn. În plus, este convinsă că prin frumusețea și abilitatea ei mondenă ar fi putut să aibă parte de o poziție mai bună în societate. Născută Holstein‑Gottorp, nu este ea înrudită cu Casa ducală de Holstein, a cărei ramură principală poate să aspire la coroana Suediei? În locul strălucitoarei ascensiuni la care visa, a trebuit să se mulțumească cu o partidă modestă. Familia ei i‑a aranjat căsătoria, fără ca măcar să îi ceară părerea. La cincisprezece ani, s‑a măritat cu prințul Christian August de Anhalt‑Zerbst, cu douăzeci și șapte de ani mai în vârstă decât ea. De fapt, un personaj destul de neînsemnat, unul din acei prinți mărunți și scăpătați ce abundă în Germania fărâmițată a secolului al XVIII‑lea. General‑maior în armata prusacă, acest bărbat cumsecade, econom din fire, ținând la ordine și la religie, o copleșește pe Johanna cu o tandrețe ce nu o satisface deloc. Pasionată de intrigi mondene, poziția ei inferioară în societate o face să spumege de furie. Viața de garnizoană, undeva într‑un colț pierdut de provincie, i se pare de o monotonie umilitoare. Din fericire, la scurt timp după nașterea lui Sophie, familia poate să se instaleze în fortăreața din Stettin. Este un fel de promovare. Un alt eveniment îmbucurător: anul următor, Johanna dă naștere în sfârșit unui fiu. Dumnezeu i‑a ascultat ruga! Ea îl copleșește pe băiat cu dragostea și mândria de care a lipsit‑o pe fiica ei. Aceasta, încă foarte mică, suferă amarnic văzându‑și preferat fratele mai mic.
Încredințați la început doicilor, copiii trec curând în grija guvernantelor. La castel domnește sărăcia, esențială însă pentru ei este menținerea rangului social. Preceptori, maeștri de dans, maeștri de muzică, servitori cu atribuții nedeslușite, doamne de onoare, gentilomi umplu casa. Cei din familia Anhalt‑Zerbst fiind prinți, important este ca, în ciuda sărăciei și insignifianței lor, cei mai tineri reprezentanți ai Casei să fie inițiați în uzanțele Curților europene. Îndată ce sunt în stare să pășească fără să se împiedice în poalele veșmintelor, sunt învățați să facă reverențe și să sărute cu evlavie pulpana hainei persoanelor importante. Foarte devreme, Johanna o face pe Sophie să respire aerul saloanelor. O cară după ea la baluri, la banchete, la baluri mascate care au loc, din când în când, la marile familii din regiune.
Îmbrăcată, în ciuda vârstei fragede, ca o femeie, după moda timpului, „Figchen”, cum i se spune familiar lui Sophie, îi uimește deja pe cei din jur prin promptitudinea replicilor. În rochie cu decolteu peste pieptul plat, cu brațele subțiri ieșind din dantelele răscroielii mânecii, cu părul pudrat, într‑o zi de primire ea se află în fața lui Frederic Wilhelm I al Prusiei și, deloc emoționată, refuză să sărute marginea veșmântului regal. „Haina sa este atât de scurtă că nu pot să ajung la ea!”, se răstește ea pentru a se justifica. Regele remarcă cu gravitate: „Fetița este impertinentă!”. Avea patru ani pe atunci. Johanna conchide, în urma acestui incident, că fiica sa e o revoltată, o orgolioasă și că nimic nu o va intimida vreodată. După părerea ei, această trăsătură de caracter trebuie combătută la o copilă al cărei viitor este legat de căsătorie, altfel spus de supunere. Așadar, se arată din ce în ce mai intransigentă cu Figchen, în timp ce față de fiul ei își sporește afecțiunea. „În ceea ce mă privește”, va scrie Ecaterina în Memoriile sale, „nu eram decât tolerată și adesea repezită cu patimă și mânie, de multe ori pe nedrept.” Iar mai departe: „Tatăl meu, pe care îl vedeam mai rar, mă credea un înger; mama mea nu se preocupa prea mult de mine.”
Răceala mamei sale, îndepărtarea de tatăl său (atât de demn, atât de auster, de ocupat!) accentuează, la ea, setea de a fi iubită. Această nevoie de dragoste și de adulare este cu atât mai puternică cu cât se consideră urâtă. Foarte mică fiind, a suferit de pecingine și a trebuit să i se taie părul de mai multe ori pentru a scăpa de cruste. Când avea șapte ani, o pleurezie era să o coste viața. Atunci când a fost în stare să se dea jos din pat, au constatat o deviere a coloanei vertebrale. „Umărul meu drept era mai ridicat decât stângul, coloana vertebrală mergea în zigzag, iar în partea stângă făcea o scobitură.” Medicii declarându‑se neputincioși în fața acestei misterioase deformații, se face apel la un vraci, care nu e altul decât călăul din Stettin. Fără să ezite, acest om temut ordonă ca, în fiecare dimineață, la ora șase, o fată, care să nu fi mâncat nimic, să‑i frece umărul și spatele cu salivă. Apoi îi confecționează un corset pe care nu trebuie să‑l scoată nici zi, nici noapte, decât pentru a i se schimba lenjeria. Acest supliciu durează aproape patru ani. În sfârșit, când fata împlinește unsprezece ani, spatele se îndreaptă, sănătatea i se ameliorează, simte în ea un elan de veselie și forță.
Deși la trup s‑a înzdrăvenit, chipul îi rămâne totuși prea puțin plăcut. Cu nasul lung, bărbia ascuțită, slabă ca o pisică jigărită, ea știe deja că aceste imperfecțiuni fizice o defavorizează în cursa pentru căsătorie. Dar a remarcat și că strălucirea privirii și istețimea minții ei îi farmecă pe interlocutori mai mult, poate, decât ar fi reușit un chip cu trăsături regulate. Această constatare o incită să dea o atenție deosebită studiului și lecturii. Influența guvernantei sale, Elisabeth, sau Babet Cardel, este hotărâtoare în această privință. Franțuzoaică, fiica unui hughenot refugiat în Germania după revocarea edictului de la Nantes, Babet Cardel, după spusele copilei, „știa aproape tot fără să fi învățat nimic”. Sophie o laudă mult în Memoriile sale: „Model de virtute și de înțelepciune; ea avea de la natură un suflet nobil, spiritul cultivat, o inimă minunată; era răbdătoare, blândă, veselă, dreaptă, statornică…” Entuziasmul ei pentru Babet va rămâne atât de viu, încât, chiar la bătrânețe, scriindu‑i lui Voltaire, ea se va mândri cu titlul de „elevă a domnișoarei Cardel”.
Într‑adevăr, învățăturile domnișoarei Cardel sunt foarte variate: astfel, între două dictări, îi recomandă lui Sophie să ia seama să țină mereu bărbia retrasă: „Ea găsea că o aveam excesiv de ascuțită și că scoțând‑o în afară aș șoca pe oricine m‑ar întâlni.” În ceea ce privește spiritul elevei sale, domnișoara Cardel îl îmbogățește fără greutate, punând‑o să‑i citească pe Corneille, Racine, Molière, La Fontaine. Ea îi transmite, zi cu zi, dragostea pentru limba franceză, de care pe atunci nicio persoană cu pretenții nu se putea lipsi. Și, de asemenea, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație. Influența ei asupra lui Figchen este atât de puternică, încât prin contrast fetița ajunge să‑l deteste pe profesorul ei german, greoiul și pedantul Wagner. Uneori, are impresia că limba ei maternă se trage din cea vorbită la Paris, nu la Stettin. Are, bineînțeles, și alți preceptori, printre care și un pastor luteran pe nume Dowe, care o inițiază în ale religiei și îi dă câteva noțiuni de teologie. Dar, în loc să accepte pur și simplu lecția, copila vrea să înțeleagă și pune întrebări stingheritoare. De ce oamenii virtuoși, ca Titus sau Marc Aureliu, au fost osândiți la muncile iadului sub pretext că au ignorat Revelația? Ce înseamnă, mai exact, haosul originar? Ce se înțelege prin circumcizie? Cum se poate împăca imensa bunătate a lui Dumnezeu cu teribila încercare a Judecății de Apoi? Pastorul se supără, refuză să‑i răspundă, își amenință eleva cu nuiaua, și Babet Cardel intervine în grabă pentru a potoli furtuna. Ceea ce îl neliniștește cel mai mult pe slujitorul religiei este înclinația fetiței de a căuta o explicație rațională dogmelor sacre. El vede în asta un semn de trufie. În afara acestui defect, trebuie să recunoască faptul că eleva lui este cuminte, harnică, înzestrată cu o memorie excepțională și dornică să cuprindă la un loc toate cunoștințele umane. Dintre toți preceptorii care desăvârșesc educația lui Figchen, numai profesorul de muzică este dezamăgit. Fata n‑are câtuși de puțin auz muzical și nu simte nicio plăcere la cele mai duioase melodii. Această supărătoare alergie o va avea toată viața. „Pentru mine muzica este rareori altceva decât zgomot”, va spune ea.
După ore de studiu intens cu domnișoara Cardel, simte dorința irezistibilă de a‑și consuma preaplinul de energie. Contrar fetițelor de vârsta ei, detestă să se joace cu păpușile. Jocul de‑a mama, cu un prunc din lemn colorat, i se pare o maimuțăreală și o agasează. Nu simte nicio înclinare să facă pe micuța mamă în fața unui leagăn în miniatură. Numai mișcarea, acțiunea o interesează. Părinții, în ciuda poziției lor princiare, îi dau voie să invite copii din marea burghezie locală. Curtea severului castel din Stettin răsună atunci de râsete și strigăte. Uneori, toată liota se împrăștie pe stradă. Lui Figchen îi plac jocurile violente. Nu merge ea până acolo încât să tragă în păsări? Băiețoasă, inventivă și neastâmpărată, comandă cu bucurie mica trupă care se învârte în jurul ei. Tovarășii de joacă îi recunosc cu plăcere calități de șef.
Dar și mai mult decât aceste distracții copilărești îi plac călătoriile. Mama ei, pasionată de plăceri mondene, se plictisește într‑atât la Stettin, încât orice pretext este bun pentru a evada împreună cu soțul și copiii ei. Iar familiile Anhalt‑Zerbst și Holstein‑Gottorp sunt înrudite cu multe familii din Germania! Plouă cu invitații din toate părțile. Merg, din castel în castel, la Zerbst, la Hamburg, la Brunswick, la Eutin, la Kiel și chiar la Berlin. Peste tot găsesc rude primitoare, un minim de confort și o atmosferă de bârfeli de Curte. Din frânturi de conversație, Figchen învață să cunoască genealogia tuturor regilor și a tuturor prinților Europei. I se pare că pătrunde într‑o vastă confrerie, ale cărei legături de sânge depășesc frontierele.
Mică prințesă germană, ea este mai apropiată de un prinț suedez necunoscut decât de un plebeu german din vecinătate. Înainte chiar de a fi primit cel mai mic semn din partea destinului, se simte chemată să evolueze în lumea celor ce domnesc, nu a celor supuși. Această vocație o simte cu mult înainte de a se ivi prilejul s‑o pună în practică. În 1739, părinții o duc la Kiel pentru a apărea la serbarea dată de vărul mamei sale, Adolf Friedrich de Holstein‑Gottorp¹. Johanna este mândră că aparține uneia din cele mai mari familii ale Germaniei și, de fiecare dată când se regăsește printre ai ei, regretă și mai mult mediocritatea căsătoriei sale. Superficială și infatuată, Johanna o privește cu inima palpitând pe fiica sa, în vârstă de zece ani, schimbând câteva cuvinte cu tânărul Peter Ulrich de Holstein, despre care se spune că este unul din moștenitorii posibili ai tronului Suediei sau al Rusiei.
Băiatul, care are cu un an mai mult decât Figchen, e mic, pricăjit, firav. Conversația lui o dezamăgește. N‑a citit nimic și nu‑l interesează decât exercițiile militare. Dar este nepotul lui Petru cel Mare. Acest fapt îi conferă un fel de aureolă. În tot cazul, mamele fiicelor de măritat, și printre ele și Johanna, îl privesc cu o respectuoasă poftă de acaparare. Figchen surprinde șușoteli complice: aceste doamne, pe ascuns, cântăresc șansele unei uniri între cei doi copii. Nu sunt ei veri de gradul trei prin Holsteini? Figchen însăși începe să viseze. Obârșia nobilă îi interzice, după codul familial, o mezalianță cu un tânăr fermecător oarecare, lipsit de suficiente titluri de noblețe. Iar urâțenia și sărăcia ei riscă să îndepărteze pretendenții serioși. Sunt multe prințese de măritat în Europa. Ele pot satisface toate gusturile și toate interesele politice. În această competiție surdă pentru tronuri, Figchen recunoaște în sinea ei că are puține șanse de izbândă. Totuși are încredere în steaua ei. Când ai o voință puternică, ajunge, consideră ea, să dorești ceva cu ardoare pentru a‑l obține până la urmă. Chiar când e vorba de frumusețe fizică. Da, poți deveni frumoasă prin forța voinței. Despărțindu‑se de Peter Ulrich, ea se simte revigorată.
Ce‑i drept, oglinda îi dezvăluie, odată cu trecerea timpului, o înfățișare mai plăcută. Uneori, ea însăși se surprinde găsindu‑se frumoasă. „Nespusa urâțenie cu care mă născusem mă părăsea”, va scrie ea. La treisprezece ani, este zveltă, cu un corp armonios, și ochii ei de un albastru întunecat au o asemenea strălucire încât cel care o vede uită nasul lung și bărbia ascuțită. Într‑o zi, îl aude pe intendentul tatălui ei spunând, în legătură cu căsătoria prințesei Augusta de Saxa‑Gotha cu prințul de Wales: „Ei bine, în realitate această prințesă a fost mult mai rău crescută decât a noastră; nu e deloc frumoasă și iată totuși că este menită să devină regina Angliei: cine știe a noastră ce va ajunge?” Altă dată, la Brunswick, la văduva ducesă, un canonic vizionar, care practică chiromanția, afirmă că vede trei coroane în palma lui Figchen. Fetița pune la suflet această prevestire: „Titlul de regină”, va scrie ea, „cu toate că eram copil, îmi mângâia auzul. Încă de atunci, oamenii care mă înconjurau glumeau pe seama mea și a lui (a tânărului Peter Ulrich de Holstein) și, încetul cu încetul, am început să mă cred sortită lui.”
Astfel, pe măsură ce trec lunile, gândul la Rusia stăruie tot mai mult în mintea mamei și a fiicei. Speranțele lor se bazează pe legăturile de rudenie care unesc Casa de Holstein, din care se trage Johanna, și familia imperială rusă. Fiica mai vârstnică a lui Petru cel Mare, Anna, s‑a căsătorit cu ducele Karl Friedrich de Holstein‑Gottorp și a avut cu el un fiu, pe tânărul Peter Ulrich, pe care Figchen l‑a întâlnit la Kiel.
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu și Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefață de Șerban Papacostea