Am dat zilele trecute, din pură
și fericită intâmplare, peste site-ul unui cotidian – La Liberté
– din Elveția. Am intârziat o clipă mai mult pe prima pagină,
cum fac de fiecare dată cu o publicație străină. Vreau să văd cum
arată lumea cea mare in paginile altora (chiar dacă mai nou sunt
online), că de ale noastre nu duc lipsă. E multă rutină și groasă
monotonie și pe aiurea: criza mondială glazurată cu bastoanele
democratice de pe străzile Greciei, norul de cenușă vulcanică care
a transformat cerul Europei intr-un șorț de gospodină robace,
câteva declarații țâfnoase ale unor bancheri.
Dintr-o curiozitate duios
suspectă, am trecut apoi la rubrica Livres. Poate că unora
de la noi, in materie de literatură, Elveția le apare drept săracă
și periferică; in vreme ce de acolo privite lucrurile, adică
dinspre Elveția spre noi, s-ar putea ca situația să stea exact pe
dos.
N-are rost să mai insist – am
dat peste un articol substanțial, de jumătate de pagină – Ecrire
la nudité des vaincus – semnat de Alain Faverger, care vorbește
despre “un mare roman”. Romanul se numește Ils arrivent, les
barbares! și a apărut la editura franceză Noir sur
Blanc. Nu-i trebuie mult timp până să-mi dau seama că, de fapt,
este vorba despre traducerea romanului Așteptându-i pe
invingători al lui Eugen Uricaru, semnată de Marily le Nir. (In
paranteză fie zis, o iubitoare și o constantă traducătoare de
literatură română in spațiul francez.)
Nu reușesc să-mi dau seama din
informațiile cronicarului când anume a fost tradus romanul, cum
scrie el, “de o mare densitate, debarcat in peisajul literar
elvețian”; așa că navighez pe site-ul Editurii Noir sur Blanc. De
unde aflu că romanul a apărut la mijlocul anului trecut și nu a
trecut neobservat. In mensualul Le Matricule des Anges și in
bimensualul Quinzaine litteraire, a avut parte de cronici
elogioase. Imi dau seama că inregistrez aceste informații cu
oarecare intârziere, dar mă consolez cu gândul că, in fond, le-am
aflat odată cu cititorii elvețieni.
Fără să vreau mi-am adus aminte
de o cronică a lui Cezar Petrescu de la sfârșitul anilor ’20 ai
secolului trecut despre apariția in Italia a unui roman de Liviu
Rebreanu. Romanul deschidea o colecție de scriitori străini
contemporani la o prestigioasă editură italiană. El se adăuga altor
traduceri și, cu toate astea, cronicarul nu se putea abține să nu
facă o comparație intre instituțiile de profil românești și cele
poloneze, cehe și chiar bulgare, concluzionând sec: Suntem tot
cei mai din urmă.
De ce oare am sentimentul că in
problema asta pentru noi timpul s-a oprit in loc atunci, de demult,
intre cele două războaie? Am mai auzit de câteva proiecte și,
totuși, suntem incă la inceput. De aceea consemnez cu bucurie
apariția in limba franceză a romanului lui Eugen Uricaru. Mai sunt
alți câțiva scriitori români ce publică in străinătate, dar despre
care nu se știe mai nimic.
Mă gândesc că, până la un punct,
poate fi un lucru de ințeles că nu avem o politică editorială de
cunoaștere a literaturii române in străinătate cu cap și coadă.
(Deși nu mă pot abține să nu spun că această situație se intinde pe
o perioadă de timp prea de lungă ca să fie scuzabilă la nesfârșit;
e aici un soi de incompetență, delăsare și de nesimțire românească
pură și dură care a călărit pe două veacuri și aproape trei
regimuri politice. Ceea ce mă deranjează de-a dreptul (și o pun tot
pe seama nesimțirii administrative și ancestrale) este de ce nici o
instituție a statului român abilitată in domeniul cultural nu are
date minime despre producția de carte românească aflată pe
mapamond.
Dar poate că, așa cum nu facem mare lucru pentru traduceri, nu merităm nici să știm prea multe despre ele. In fond, viața cărților e ciudată sau, cum spunea cineva mai bine, “destinul lor se implinește cu o grație omenească”.