Romanul Venea din timpul diez* ar
trebui plătit cu râsul pe pagină, pe cuvânt ș.a.m.d. Nu pot să mă
stăpânesc, râd și acum, așa cum am tot râs citind;mai precis, așa
cum n-am mai râs de pe la Gogol, Bulgakov, Jarry, Urmuz, Harms ori
Philip Roth incoace… O cură prin vibrația corzilor vocale,
exorcizantă, purificatoare. Capitol după capitol, mă rugam (la
nimeni, dar mă rugam) s-o țină tot așa, să nu se rupă firul, și nu
s-a rupt, am dus-o intr-un hohot! Bogdan Suceavă a descoperit aici
codul, secretul alchimic, bolovanul filosofal al râsului din insăși
limba română.
Cum a fost posibilă
descoperirea? Prin stil, firește, prin viteza nebună-nebună a
narațiunii: o lume gogoliană a sufletelor moarte, a diableriilor
bulgakoviene de pe malurile Dâmboviței.
Dar de unde atâta fantezie la un
spirit abstract, la un matematician, la un geometru? Ce intrebare!
Din “(i)realitatea imediată”, din “fantasticul banalității”
perioadei de tranziție românești, incât stau și mă intreb dacă e
chiar vorba aici de fantastic, de realism magic ori pur și simplu
de realism, de o satiră swiftiană ori doar de o “blândă”
parodie!
Ce păcat că Lucian Raicu n-a mai
avut timp să citescă cartea asta. Scrisă in cinci ani, indelung
coaptă, in America, dar continuu alimentată de la sursa
cotidianului și a presei cotidiene românești, bolboroseala asta
mistico-metafizico-magică, chiorăitură prelungită de mațe sacre,
vibrație originară, pune in scenă secta dintre secte Vestea
Domnului și pe al ei Invățător ori Profet Vespasian Moisa, cel de
două ori născut (asemeni lui Dionisos), contopind in sine destinul
și sângele transilvănean cu cel muntenesc și cu harta Bucureștilor
(“Ierusalimul de-al doilea”) insemnată pe piept. Fantasmă a
Mântuitorului, a Fiului Domnului pentru apostolii (profesorul
Diaconescu, doctorul Arghir) și adepții săi, el insuși fiind mai
modest, considerându-se doar un profet, prin care Domnul voia să
spună ceva… Dar profet fără prevestiri din Biblie – precum Iisus,
de altfel Pascal insuși recunoștea că, neexistând dovezi, credința
in El se sprijinea exclusiv pe minuni. Precum Iisus, deci, și
Vespasian Moisa va face minuni (ori scamatorii), una, mai ales, și
lată: va schimba forma apei din spartele țevi de alimentare ale
orașului, va face din apă nu bici, ci ceva și mai ambiguu, bărbat
ori femeie, ori mai degrabă un androgin!
Nu, nu voi repovesti cartea, voi
aminti doar câteva idei, căci in cel mai inalt grad despre idei e
vorba aici (o carte și o lume a ideilor “platoniciană”); ideile
inalte se prăvălesc din cer, se cer incarnate in ființe, in
grupuri, in găști, in secte; ideile ii inalță pe oameni (“ne arde
aerul prin care inotăm”: ecou stănescian – unul din multele) și tot
ele ii ucid… nu, din fericire, nu intotdeauna ucid, mai des se
umflă și se dezumflă ca un buhai, ori câteodată linui-lin, ca-n
mioritica țara a lui “Lerui-Ler”…
Pe aici, fanatismele iși schimbă
iute culoarea și semnul (din + in – și viceversa). Iată-l, de
pildă, pe unul care le strigă mascaților de jandarmi: “Luați labele
de pe mine!!! Eu sunt Ștefan cel Mare!”, dar care, după ce va
sanctifica cu propria-i prezență secta Ștefaniștilor (adversara
prin excelență a Veștii Domnului), se va răzgândi (i-au ajuns
câteva zile la zdup și o nouă iluminare), afirmând adepților săi
distruși că el e de fapt “Ion Vodă cel Cumplit”! Iar Ștefaniștii
ăia, după capturarea (cu ajutorul profesorului Diaconescu, complice
involuntar, bătut cu leuca) și maltratarea, aproape tragerea in
țeapă și colectiv-pișarea lui Moisa (imi vine in minte asasinatul
lui Iorga), il vor lăsa baltă, trecând repede-repede la adorarea
lui Mircea Lucescu și la un meci de fotbal pe cinste!
Ideile misticoide, naționaliste,
simultaneiste, pseudoștințifice, securistice sunt plămădeala unei
bune părți a poporului român. Sociologul Johann Knaster expune clar
in carte una dintre posibilele explicații ale straniei alcătuiri a
imaginarului românesc (reflecția sa va trece, cum se și cuvine,
neluată in seamă, catalogată de către crainicul televizual “drept
limbaj ștințific, dificil pentru telespectatorii noștri”), vorbind
despre “profunda criză identitară” care naște monștri: “societatea
de azi permite răspindirea pe scară largă a epidemiei de idei
primite de-a gata” și “in loc să invețe ceva din tragediile
trecute, recuperează aceste idei pentru a le incorpora, uneori la
nivel fundamentalist”.
Să insistăm puțin asupra unei
idei-far care ghidează, ritmează și intreține fervoarea sectei
Vestea Domnului: este vorba chiar de ideea limbii române decretate
drept cea mai veche limbă (7.000 de ani), cu cheița Vibrației
Originare a Universului, a Big Bang-ului in ea; o limbă ale cărei
cuvinte magice nasc spontan ori conțin latent versuri geniale (de
pildă, ridiche se traduce chiar prin eminescianul «pe mine
mie redă-mă»); o limbă in care silabele che-li-e,
decodificate, dau numele secret al mătrăgunei, iar fiertura de
mătrăgună, in care se mai pun hidroxid de sodiu, piele uscată de
capră, Coca-Cola și unt, dă un efect spectaculos, făcând să crească
părul unui chelios…
Dincolo sau dincoace de
exotismul și comicul acestor bazaconii, intuim aici (fapt deja
semnalat de Mircea Eliade și pus magistral in lumină de Andrei
OișteanuinOrdine și Haos) structura duală a
imaginarului religios românesc: in creștinismul tradițional a fost
(prin firea lucrurilor și-a oamenilor) integrat, topit tot ce ținea
de un ancestral fond politeist & animist autohton, dând acest
fascinant amestec de păginism și de monoteism iudaic.
Aruncând o ultimă privire spre
piesa de rezistență a cărții, Vestea Domnului cu al său profet
iluminând meteoric cetatea Bucureștilor, să admirăm coerența
portretului lui Vespasian Moisa, care, nefiind altceva decât o
nălucă, născut dintr-un abur (pardon! din doi aburi, căci
de-două-ori-născutul), după propria-i mărturisire (“Domnul m-a
trimis și El mă va chema din nou să mă intorc in aburul din care am
purces…”), așa va și sfârși: după pomenitul martiriu, “trupul lui
se desparte in două s…t ca un abur purpuriu s…t ca un abur de
alt abur s…t ca o umbră transilvană ieșind dintr-un trup
muntenesc s…t topindu-se in noapte”.
Ar fi (mare) păcat să inchei
fără a face pomelnicul, fie și parțial, al personajelor colorate
ale romanului: motanul Trăistaru, tărcat, roșu cu ochii verzi,
genialul spion al SRI-ului (“ofițer disimulat in pisică”),
infiltrat in sectă pe post de umbră a lui Moisa, lucid, credincios
misiunii sale și superiorului său direct, colonelul Focșăneanu,
ambii pe picior de război, dar nereușind să stăvilească mareea
misticismului, rămânând doi securiști stingheri, persecutați de
ofițerii lor superiori, aproape tragici (“ultimul bastion al
democrației și libertății”, după propriile vorbe răcnite ale lui
Focșăneanu, in antologica scenă a punerii sale in cămașă de forță),
despărțiți de cruda soartă, căutându-se unul pe altul pe străzi și
prin tufișuri; Toni Trubadurul, cu cele doua iubite Margot (singura
care se va dezmetici și va părăsi secta) și Barbie (duplicitară,
dar fără răutate, fată bună, jucând pe două tablouri, la Vestea
Domnului și la Ștefaniști); Maximilian, omul-liliac ce auzea nu cum
iarba crește, ci ultrasunetele; Miklos Lakatos cu zadarnicu-i
frecat al unei lămpi, ca să iasă un “ingere” din ea; Iulius, cel
care colecționa săruturile lui Nichita, căci fiecare sărut “a lăsat
in lume stigmatul unui poem”; fostul prim-ministru Eliad
Bărbulescu, convertit de apostolul Diaconescu, și alții, cu nimic
mai prejos…
Mai amintim doar de piosul
omagiu (era să zic pisoiul omagios), cu atât mai pios cu cât mai
plin de gheruțe tandru-parodice, adus de autor unor filosofi,
gânditori și mai ales poeți români (Nichita Stănescu, firește, dar
și Eminescu, Arghezi via Topârceanu, Ion Barbu, Noica, Blaga,
Coșbuc, Goga…), dintre care unii, dincolo de genialitatea lor,
și-au mai dat in petic intru gloria și delirul misticismului
mioritic.
Nu mă miră recentul succes al
cărții lui Bogdan Suceavă in Ungaria (iar reeditarea ei, acum, de
către Polirom e binevenită) și ii intrezăresc (da, sunt iremediabil
contaminat, imposibil să nu fiu și eu un pic profet!) un succes
asemănător in Franța…
*) Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Iași, Editura Polirom, 2010