ECOURI / Rușinea antologiei

Prima șmecherie iritantă tronează chiar pe copertă, repetată pe pagina de titlu. Sus, in spațiul rezervat, după canoane, autorilor, și-au pus numele Nicolae Merișanu și Dan Taloș, hotărâți să țâșnească din umbra lui Virgil Ierunca in lumina crudă a reflectoarelor și să-și facă un nume din exploatarea numelor, mai mari sau mai mici, care-l așteaptă pe cititorul avid de senzațional, dar și cu pretenții de subțirime intelectuală, intre coperțile primitoare, ca orice coperți– „numele de rușine”. Apoi, mare, titlul menit să atragă și să vândă, iar, ca subtitlu, numele adevăratului autor al antologiei, păcălitul care nu mai poate replica, pentru că nu mai este printre noi. Sărmanul Virgil Ierunca! Exploatat in scopuri comerciale și de autorlâc științific-mediatic, devine, din autor de antologie, simplu colportor („după Virgil Ierunca”), iar colportorii antologiei apar pe copertă in locul rezervat autorului! Haram! Rușine să le fie… (cui altcuiva decât) lăudătorilor comunismului (proști dar cinstiți?; deștepți dar cinici?) și scribilor slugarnici care intonau osanale cuplului demonic Nicolae-Elena!
„Antologia rușinii” nu este, să o repetăm, opera cuplului Merișanu-Taloș, ci o rubrică ținută de Virgil Ierunca in presa românească din exil, intre 1957-1961 și 1971-1989. Imaginată și pusă in operă nu ca să-l facă celebru sau bogat pe incăpățânatul antologator al apologeticii bolșevice in variantă mioritică, ci pentru a constitui, prin juxtapunerea crâmpeielor consemnate, mozaicul unui antimodel ideologic, cultural și, mai ales, moral – o monstruozitate care nu trebuie să se mai repete. Sarcina de a aduna textele alese de Virgil Ierunca pentru viitoarea antologie și risipite prin presa exilului și-a asumat-o tandemul Merișanu-Taloș. Dacă este sau nu o „ediție integrală”, așa cum se susține la p. 24, nu putem ști. Trebuie să-i credem pe cuvânt pe cei doi vânători-culegători de texte, care la inceputul anului 2008 se plângeau in presă că asupra lor se fac presiuni pentru a nu include in viitorul volum câteva fețe simandicoase. Să sperăm că, după cum promiteau, nu s-au lăsat nici intimidați, nici induplecați și că ediția cuprinde toate numele și toate textele date de rușine de Virgil Ierunca. Dar un drăcușor vine și ne șoptește la ureche să ne indoim, fiindcă lipsa de profesionalism a celor doi nu poate fi suplinită de bunele intenții…
Marele neajuns al cărții vine din insăși concepția care a stat la baza alcătuirii ei, din modul de organizare: in loc să aleagă, așa cum ar fi fost normal, criteriul cronologic, pentru a surprinde „ascensiunea tot mai alarmantă și mai grotescă a acestui cult” sal personalității lui Nicolae Ceaușescut, așa cum declară (pag. 15), increzători, neglijenții noștri ingrijitori de ediție, a fost preferat criteriul alfabetic, iar rezultatul este că pe aceeași pagină (de pildă pag. 38) apar texte din 1989, 1977 și 1958! Să renunți la viziunea diacronică organică a antologiei pentru a adopta sistemul fișelor de cadre e o decizie care ingreunează inutil atingerea scopului (declarat, nu și urmărit) de „a inlesni comentarii critice și analize argumentate ale fenomenului colaborării cu regimul comunist” (pag. 27). Adevărata dorință, nemărturisită, a celor doi editori, de a pune la indemâna noilor comisari ai poporului un instrument ușor manevrabil, sub forma fișelor personale, nu ar fi fost totuși irealizabilă, chiar dacă se păstra cronologia. Un indice de nume ar fi oferit ordinea alfabetică jinduită. Căci băieților noștri le place să lucreze cu degetul: să arate acuzator spre scribi, nu să radiografieze fenomenul degradării scriitorului in scrib.
Față de amputarea dimensiunii diacronice amintite mai sus, observațiile critice care urmează pot părea palide chițibușării, dar nu sunt decât argumente in plus pentru a demonstra neseriozitatea și lipsa de profesionalism.
Am fi preferat ca textele să aibă indicată sursa, revista in care le-a publicat Virgil Ierunca. Tandemul nostru nu s-a arătat insă interesat de acest amănunt, lipsit de importanță in ochii publicului doritor de sânge.
Contaminați, probabil, de mânia proletară care răzbate din câteva texte antologate, ingrijitorii noștri vorbesc de „slugi mereu dispuse să scrie intru gloria partidului”, de „valurile de rușine” din presa comunistă (pag. 12), despre „adaptabilitatea lichelelor” (pag. 21) și despre „foștii lingăi de partid” (pag. 22). Am fi preferat un limbaj mai rece și mai lucid care să explice, de pildă, ce e cu „Addenda” care ocupă un sfert din carte. Nici in „Cuvântul inainte”, nici in „Nota asupra ediției” nu ni se explică de ce s-a tras linie și o parte dintre texte apar in „Antologie”, iar alta in „Addenda”, primele beneficiind de note biobibliografice ale autorilor. Și intr-o secțiune, și in cealaltă intâlnim personaje de toată mâna, de la academicieni, scriitori și artiști, până la politruci. De ce, atunci, unii să fie discriminați prin plasare in „Addenda”?
Și am mai fi preferat ca ingrijitorii să știe să mânuiască aparatul critic (să-l folosească pe „ibidem”, de pildă, atunci și acolo unde trebuie) și să cunoască subtilitățile ortografiei (care spune că una e să inchizi ghilimelele și să pui punct și alta e să pui punct și abia apoi să inchizi ghilimelele). Cum să credem in acribia unui asemenea „editor”?
Și am mai fi preferat să ia in serios redactarea notelor biobibliografice, in care declară că au insistat „pe legătura scriitorilor/artiștilor cu instituțiile statului comunist”. Câteva exemple ne vor edifica despre seriozitatea celor care le-au redactat: despre Eugen Barbu nu se amintește că a fost și scenarist și, mult mai important, membru corespondent al Academiei. Ion Agârbiceanu a fost decorat cu „Ordinul Muncii” și cu „Steaua Republicii”. Despre Ion Ardeleanu și George Beza nu se știe dacă mai sunt sau nu in viață și se vede treaba că băieților noștri le-a fost lene sau au uitat să verifice. Radu Budeanu a fost redactor-șef la revista „Lumea”, ediția internațională. Henri Coandă a fost membru al Academiei. Narcis Zărnescu a fost redactor la „Săptămâna” și, după revoluție, pionier al presei erotice. In ce ne privește, ne-am lămurit, ne vom opri aici cu semnalarea lipsurilor din note.
Nu ne rămâne decât să așteptăm o ediție serioasă a „Antologiei”.
Despre impărțirea „scribilor rușinii” in patru categorii (oportuniștii valoroși, activiștii culturali, anonimii și veleitarii, colaboraționiștii din exil) evităm să ne pronunțăm. A făcut-o deja, la lansarea volumului, directorul Editurii Humanitas, care i-a calificat, in bloc, drept „mâncători de rahat” – unii, ce-i drept, de „rahat dublu rafinat”. Formula a făcut deliciul presei.
Trist este că stilul acesta declamator-intransigent, pe care il ințelegeam și il aprobam in anii 90, când apele nu se limpeziseră și viitorul era pe muchie de cuțit (amintiți-vă de lovitura de stat de la Moscova, care i-a făcut să schelălăie speriați până și pe câțiva bătrâni țărăniști) nu a devenit rece-chirurgical, singurul care ajută la stabilirea diagnosticului și, eventual, a tratamentului. In prezentarea pe care și-o face pe pagina a doua a cărții, N. Merișanu ține să precizeze că „Nu a fost membru al UTC, nici al PCR”. Să treci, in anii 80, prin liceu și prin facultate fără să fii „făcut” utecist sau membru de partid…? Ciudat, aproape anormal… Si să mai și faci din asta, in 2009, un punct de onoare… Am fi preferat ca Nicolae Merișanu să fi fost și utecist, și membru de partid, dar să știe să ingrijească o ediție a „Antologiei rușini”i…
Nu putem incheia inainte de a pune o intrebare nevinovată: banii pe care Merișanu-Taloș ii vor primi de la Humanitas se adaugă salariului pe care l-au incasat de la Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care i-a plătit ca să realizeze antologia? Si dacă da, ar fi dispuși să-i doneze unor cercetători autentici, care să realizeze o ediție decentă a „Antologiei rușinii” a lui (nu „după”) Virgil Ierunca…? Sau, și mai bine, să păstreze drepturile de la Humanitas și să doneze salariile, care au fost plătite din bani publici!