Eu nu urăsc vara precum rebelul matelot imbarcat mai intâi pe Corabia beată pentru ca apoi să naufragieze pe țărmurile Africii travestit in neguțător de arme. Dar nici nu o iubesc: nu mă simt copleșit de imensitatea cerului in nopțile verii, nu cad in extaz pe malul unui lac; resimt, in schimb, căldura zilelor ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă, nedreaptă câteodată, de cele mai multe ori meritată. Și mă apucă plictisul. Plictisul dulce, suportabil, ademenitor, nu urâtul cel mare, care seacă și intunecă.
Am fost intotdeauna fascinat de expresia „se născuse plictisit”; o fascinație rece, de nedescris, poate chiar de neințeles. La fel cum n-am ințeles, deși m-am străduit și am căutat să aflu, dacă există vreo legătură intre epocile decadente sau infloritoare și numărul plictisiților veritabili care le populau, al celor atinșiintr-adevăr de plictis, care i-au resimțit puterea malefică, putregaiul, veninul. Nu susțin că ei, marii plictisiți, apar din senin, ci mai degrabă că nu putem susține cu seninătate când și cum apar.
Zilele trecute am dat, printre hârtii, peste o insemnare, cine știe cum și când făcută. Erau câteva rânduri scrise cu creionul, fără referințe, fără comentarii, transcrise pe fugă din vreo carte, cu siguranță, mai mult pentru ciudățenia informației.
Un medic, pe numele lui Salmanoff, care l-a avut o vreme printre pacienții săi pe insuși Lenin, era convins că marele bolșevic ar fi murit de plictiseală. Explicația medicului era simplă: aptitudinea principală a lui Lenin era aceea de a conspira. Odată ajuns pe treapta cea mai de sus in ierarhia bolșevică și investit cu o autoritate incontestabilă, intrigantul agent al cruzimii (după cum dovedesc documentele scoase la iveală in ultimii ani) a căzut in letargie, intr-o plictiseală devastatoare. El ar fi ajuns, mai preciza medicul in explicația lui, in situația unui jucător de șah care nu-și găsește partener sau a unui funcționar pensionat inainte de vreme. Teribilă imaginea asta cu Lenin in postura de pensionar al puterii, de ins năpădit de urât!
Nu mai știu cine spunea că tragedia devine comică atunci când ritmul este dat la maximum. Dar când același ritm e dat la ralanti? Poate, mi-am spus cu oarece indoială, din acest ralanti s-a născut marea plictiseală care a contaminat mai apoi toate regimurile comuniste. Pentru că nu poți să nu te gândești că, de-a lungul timpului, odată cu dispariția luptei de clasă, a „dușmanilor poporului” etc., o bună parte dintre comuniști, acea parte care dădea tonul, care făcea muzica, bineințeles, a fost cuprinsă de plictis. Și nu poți rezista tentației de a crede că insuși comunismul a sucombat din cauza acestei plictiseli mai mult sau mai puțin de masă.
In zilele noastre deloc vesele, dar in nici un caz plictisitoare, a vorbi despre plictisiți și plictiseală poate trece drept ceva impardonabil. Cum destul de riscant e să pui pe seama plictiselii dispariția unui sistem nu o dată malefic. (In treacăt fie spus, cred că există un plictis al călăului, dupa cum există și unul al victimei.) La urma urmei, poți să nu acorzi nici un credit unei astfel de speculații, dar n-ar fi plictisitor să n-o faci in vara asta copleșitoare, garnisită cu o criză deloc plictisită?