Dacă mă gândesc că nimeni nu m-a
mai sunat la telefon de patru săptămâni incoace, inseamnă că am
murit atunci, in teribila noapte de 7 spre 8 februarie. Mai țineți
minte furtunile de zăpadă din acele zile? Oamenii blocați in trafic
cu orele și zecile de ore? Munții de nămeți de pe marginile
șoselelor? Disperarea celor captivi sau abandonați?
N-am ținut cont de avertizările
de la televizor și, duminică, 7 februarie, la ora 14.30, am luat
microbuzul de la Roman spre București aproape convins că mie nu mi
se pot intâmpla grozăvii de felul celor anunțate la TV. In noaptea
anterioară, totuși, avusesem un vis teribil de prevestitor: mă
aflam in București și priveam orizontul când pe cer au apărut două
ghemuri de lumină ireal de intensă din care brusc s-a abătut peste
oraș un tsunami de neimaginat in aceste locuri. Am avut timp să mă
reped in primul bloc care mi-a ieșit in cale și să urc la cu liftul
la etajul șase, de unde am privit, dârdâinnd de spaimă, cum apele
acoperă clădirile mai scunde, in care lăsasem oameni dragi. A urmat
un timp postapocaliptic, cu oameni care se scufundau in
promiscuitate și primitivism și cu o realitate care nu mai promitea
nimic.
Dar, in ziua următoare visului,
la Roman, semnalele de cod portocaliu erau zero, ceea ce ne-a făcut
să ne imbarcăm in microbuzul firmei cu atât mai relaxați, cu cât
prăpădul părea o exagerare a radiourilor și televiziunilor. Si am
pornit spre București.
Nici o schimbare importantă după
prima oră de călătorie: la Bacău ne aștepta aceeași iarnă molcomă
ca in Roman. Si nici in Focșani nu era mai rău, doar că microbuzul
a dat un prim semn de cedare oprindu-se din voie proprie, moment
când l-am auzit pe șofer plângându-se că el nu cunoaște mașina,
care era a unui coleg liber in acea zi. Apoi ne-am cufundat in
intuneric și la Râmnicu Sărat am ajuns cu câte o repornire a
motorului la fiecare cinci kilometri. Apoi a fost și mai rău,
pentru că am decis să mergem mai departe, spre Buzău, cu toate că
vântul se intețise brusc și zăpada se zbuciuma pe șosea ca la
poluri.
La cincisprezece kilometri de
Râmnicul Sărat, in plin câmp, motorul și-a dat ultima suflare. Eram
in banda de viscol maxim, șoferul era pierit, la comandamentul din
București al firmei răspundea un tip beat care spunea că pe el nu-l
interesează treaba, la comandamentul din Roman al aceleiași firme
nu răspundea nimeni.
Si, pe măsură ce se răcea in
mașină, auzeam tot mai clar viscolul, care clătina microbuzul de-a
binelea și astupase la exterior geamurile cu zăpadă. In acest timp,
șoferului, complet depășit de situație, i-a venit in ajutor un
obscur insoțitor al lui, care și-a chemat un prieten cu
autoturismul propriu. După ce ne abandonase motorul, acum ne
abandona și șoferul, sub pretextul că merge in oraș să rezolve
situația. Si dus a fost, cu cheile și cu banii călătorilor cu
tot.
Veșnicia nu s-a născut la sat,
ci acolo, in mijlocul urgiei care te dobora dacă indrăzneai să
cobori și te paraliza dacă stăteai in mașină. Zeci de apeluri au
fost făcute de pe telefoanele mobile ale celor abandonați in plin
câmp și de peste tot au venit răspunsuri de o indiferență
năpraznică. A inceput isteria. A inceput panica. A inceput
moartea.
Nici nu mai contează cum s-a
terminat povestea, pentru că de o luna telefonul meu n-a mai sunat
de o lună, iar ceasul lui s-a oprit la ora douăzeci și treizeci de
minute a zilei de 7 februarie, in plin câmp, sub cod
portocaliu.
Parcă așa a inceput și cea de-a
doua viață a personajului din romanul lui Orhan Pamuk “Mă numesc
Roșu”:
“Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puț. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insă nimeni, in afară de ticălosul meu ucigaș, nu are habar de câte mi s-au intâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior in coaste, m-a cărat la puț, m-a săltat si mi-a dat drumul in el de-a berbeleacul. In vreme ce mă prăvăleam in puț, capul meu, pe care-l spărsese mai intâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul…”