S-a-ntâmplat să iau parte, nu de mult, la un eveniment cultural extrem de interesant. Nu contează locul, nici protagoniștii, întrucât ceea ce vreau să spun este general valabil. Trebuie precizat însă că evenimentul era unul de prim rang, din toate punctele de vedere – inclusiv financiar și logistic – și că avea mai multe dimensiuni. Între altele, se lansa o carte și se inaugura un spațiu cu valoare istorică și arhitecturală, renovat minuțios.
Cum e și normal într-o asemenea împrejurare, au vorbit câteva
persoane implicate. Vorbirea lor a confirmat, o dată în plus, ceva
ce observasem mai de mult: spațiul public cultural românesc este
dominat de o sfâșietoare tristețe. Omul care coordonase
reconstituirea unei clădiri întregi, de pildă, în loc să
povestească pasionat, emoționat, entuziast și – de ce nu? – cu
mândrie despre ceea ce făcuseră el și echipa lui, a vorbit aproape
în șoaptă, părând foarte, foarte necăjit.
O să-mi spuneți că nu toată lumea s-a născut cu daruri oratorice,
că e vorba aici de temeperament, fire, dicție etc. Poate. Dar sigur
are legătură și cu mentalitatea. Înainte de a ne plânge că
societatea, presa sau autoritățile nu acordă culturii și, în
general, lucurilor de valoare interesul pe care acestea îl merită,
trebuie să avem puterea să recunoaștem că noi nu știm să impunem
acest interes.
Uitați-vă la realizatorii documentarelor străine, dar și la cei
invitați să vorbească în cadrul lor. Unii sunt bătrâni, alții sunt
urâți sau bâlbâiți, dar tuturor LE STRĂLUCESC OCHII atunci când
vorbesc despre un subiect care-i pasionează. Strălucirea ochilor nu
se predă la cursurile de oratorie, actorie ori jurnalism. Nu există
curs de căldură a vocii și nici unul de entuziasm și bună
dispoziție.
Vernisajele de expoziții sunt triste, lansările de carte sunt
triste (chiar când face cineva vreo glumă îndoielnică), de
simpozioane și alte întruniri ce să mai zic! Înmormântare
curată.
Cultura nu e o bucurie? Arta nu e o îndumenezire, o beatificare?
Apariția unei cărți, deschiderea unei expoziții nu sunt – MAI ALES
în vremuri de criză – prilejuri de celebrare? În realitatea
românească, te duci acolo și rămâi cu senzația că toată lumea
spune: “Ei!, am făcut-o și pe asta… Dracu’ știe de ce… Foarte
greu… Nu prea se merită, în lumea asta de doi lei…”
Poate că lumea asta nu e chiar de doi lei. Poate că există oameni –
mulți, puțini – care vin cu bucurie și speranță acolo, nu-i
împrăștiați!
tczarojanu@yahoo.com
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n. 1956) a absolvit secția de Informatică a
Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de
licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”,
publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în
informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de
limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian,
săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial
cu volumul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui
Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu
încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de
proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în
TVR, fiind realizatorul talk-show-ului “În spatele ușilor
deschise”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică,
Revistei Flacăra și Radio România Cultural.