Cu cativa ani de zile in urma,
ne-am cumparat, fiecare, cate un telescop. Eu si un foarte drag
prieten al meu. Voiam sa ne uitam la stele. Telescopul prietenului
meu era galben, al meu era rosu. Eu nu mi-am montat niciodata
telescopul. Probabil de lene. Prietenul meu l-a montat o data pe al
lui, intr-o noapte, in curtea casutei mele de la tara.
Era o noapte limpede, asa cum
sunt mai toate noptile de vara in regiunea aceea. Prietenul meu
monta telescopul iar eu ma indeletniceam cu cele de trebuinta
pentru vin. El cu suruburile si cu lentilele, eu cu sticla, tava si
paharele. Cand am terminat pregatirile si unul si altul, am prins a
bea vin si a privi, pe rand, prin telescop, puzderia de stele. Era
neasemuit de frumos. Nu mai fusesem niciodata atat de sus, atat de
aproape de astre. Intr-un rand, cand mi-a venit mie randul la vin
si prietenului meu la telescop, mi-au venit in minte cateva versuri
superbe dintr-un poem superb si mai putin cunoscut al unei mai
putin cunoscute poete: Magda Isanos. Poemul se numeste “La iarba
verde” si spune asa:
Parca se cerne cerul pe
pamant/ E un miracol ce-mi rapeste timpul/ E ca o munca pana peste
cap/ La care nici macar nu-mi vine schimbul// Aproape ca n-am vreme
sa respir/ N-am cand sa-mi trag o clipa rasuflarea/ Nici nu mai am
putere sa ma mir// Am auzit ca se intoarce marea/ Aceste clipe
sigur nu-s reale/ Fiindca nu poate fi adevarat/ Cum sedem noi pe
iarba inflorita/ In mijlocul pamantului spalat// Reale sunt doar
celelalte zile/ Teribil de reale si de lungi/ Si serile acelea
nesfarsite/ Cand vii mereu spre casa si n-ajungi// Bem vin si ne
uitam in sus la ceruri/ Din trupul painii ca din rai muscam/ Si ce
frumos ne-am imbracat de parca/ Ne pregatim sa ne
inmormantam…
I-am spus atunci si prietenului
meu poemul, apoi am continuat sa privim, rand pe rand, stelele, el
mai mult prin lentila telescopului, eu mai mult prin fundul
paharului.
Au trecut de-atunci cativa ani
si, intr-o dimineata ca oricare alta, am primit un telefon care
mi-a adus o veste halucinanta: murise prietenul meu, acela cu
telescopul galben, prin care privisem catre cer, la stele. In clipa
aceea, din nou, m-a podidit acelasi poem:
Bem vin si ne uitam in sus la
ceruri/ Din trupul painii ca din rai muscam/ Si ce frumos ne-am
imbracat de parca/ Ne pregatim sa ne inmormantam…
De data asta n-am mai avut cui
sa-l spun. Am crezut si cred in puterea cuvintelor de a intemeia.
Mai cred si ca ele pot atrage realitatea – asta este, de altfel, si
rostul rugaciunii. N-aveam nevoie de nicio confirmare a acestor
lucruri, in care cred cu tarie. Atunci, de ce? De acum incolo voi
cara zi dupa zi, cu mine, povara dureroasa a acestei intrebari. Sau
poate as putea afla raspunsul daca mi-as monta si eu, intr-o noapte
senina, in curtea casutei mele de la tara, telescopul meu rosu,
daca as bea vin si as privi catre aceleasi stele pe care, acum
cativa ani, le-am privit impreuna cu prietenul meu…
LUCIAN VASILESCU s-a nascut la Ploiesti, la anul 1958. Adica putin prea tarziu pentru a face o frumoasa cariera in comunism si oricum prea devreme pentru a se capatui in noul capitalism. Intre timp, si-a urmarit cu obstinatie proiectul personal, anume acela de a rata tot ceea ce poate fi ratat: in ultimii 20 de ani a lucrat ca jurnalist si a publicat opt carti (una de publicistica si sapte de poezie). Consecvent cu sine si in pas cu vremea, continua cu sarguinta proiectul anterior mentionat, practicand jurnalismul virtual si scriind carti materiale.