După teribilul și incrâncenatul efort inchinat alegerii
președintelui, dupa marele efort al consumului de Sarbatori, țara
se odihnește. Odată atinsă o țintă, se spune indeobște, “țintașul”
iși ia un moment de respiro, trupul se relaxează, mușchii se
destind, mintea lenevește.
Sigur, incordarea prelungită poate sfârși in diverse chipuri
mai mult sau mai puțin previzibile, mai mult sau mai puțin
dezirabile. In asemenea clipe, de exemplu, relaxarea poate să
imprumute și chipul unei ușoare debusolări, un fel de neliniște
vagă și suportabilă care ia figura purtătorului ei. De asta când mă
uit la tot ce se intâmplă in jurul nostru, de la dansul oamenilor
politici la retorica vedetelor tv, nu văd nici un motiv de
ingrijorare.
Spun aceste crase locuri comune pentru că sunt eu insumi
relaxat, pentru că mi-am impus să fiu relaxat. Și din această
destindere, sunt sigur, s-a născut dorința de a da un alt ințeles
unei sintagme. Fascinația mea pentru ea e intactă și cu mult
anterioară trecutelor alegeri. Sintagma apare in cartea
Aziluri a lui Ervin Goffman și sună cam așa: cariera
morală a bolnavului mintal. In fața unui asemenea concentat de
poezie și intr-un moment de relaxare mi se pare imposibil ca
imaginația oricăruia dintre noi să nu-și ia libertăți nebănite.
Oricât ne-ar spune Goffman să nu-i siluim sensul strict pe care i-l
atribuie el. Oricât ne-am strădui noi inșine să n-o facem.
Dintr-o minimă onestitate a lecturii trebuie, totuși, să vedem
de unde pleacă Goffman. El sugerează că ospiciile ca și alte
“instituții totale” – inchisorile, mănăstirile, cazarmele militare
etc. – șterg obișnuitele bariere dintre muncă, odihnă și joacă prin
folosirea unor strategii de anihilare a identităților
non-instituționale cum ar fi imbrăcarea de uniforme, strigarrea
indivizilor printr-un număr ș.a.m.d. Cu toate astea, azilanții nu
rămân deloc pasivi, cum s-ar crede, ci se angajează in diverse
“ajustări secundare” ale spațiului pe care-l ocupă. De la
improvizații minore pe marginea regulilor instituite până la
strategii de “montare a sistemului” prin utilizarea abilă a
“spațiilor libere” și prin instituirea unor “teritorii” private și
de grup.
Odată ajuns aici trebuie să recunosc că mă aflu intr-un
oarecare impas. Cum să mărești sfera semnificației unui instrument
de lucru al unui cercetător care incearcă să definească o realitate
strictă? Cel mai la indemână, imi spun, ar fi să-l aplic unei alte
realități. Dar eu admit din capul locului că n-am uneltele necesare
să merg atât de departe. Pot să constat insă un singur lucru:
efortul meu de a mă relaxa. Efort pe care-l descopăr peste tot in
preajma mea. Nu e vina sintagmei, ea doar m-a făcut atent, mi l-a
scos la iveală.
Poate când ne vom da seama că in spatele a insăși relaxării noastre se ascunde un efort, vom ințelege că ceva nu e in regulă cu noi. Imi place gândul ăsta și poate de asta, in singurătate-mi, de câte ori am ocazia, rostesc cu voce tare: cariera morală a bolnavului mintal, cariera morală a bolnavului, cariera morală, cariera…