Acum câțiva ani, am făcut un
interviu cu actorul Marcel Iureș. Era la Praga și filma pentru
“Hart’s War”, impreună cu Bruce Willis. Evident, Bruce era motivul
pentru care Iureș devenise interesant pentru presă (e drept, era și
Colin Farrell in filmul acela, dar nu știam noi prea multe despre
el pe atunci).
Iureș era primul dintre actorii
români care spărsese gheața, ajungând să joace in filme de prima
mână, cu actori de pe lista A a Hollywood-ului (incepuse cu
“Interviu cu un vampir”, continuase cu “Misiune Imposibilă” (cu Tom
Cruise) și “Peacemaker” (cu George Clooney și Nicole
Kidman).
Iureș nu e un tip abordabil. E
mai degrabă distant. Ii purtam (și ii port) un respect enorm pentru
cariera in teatru și il consider unul dintre actorii noștri cu
greutate. Nu-l vedeam că ar fi genul care să răspundă unor
intrebări frivole, nici nu găseam o cale suficient de diplomatică
pentru a-l intreba despre Bruce Willis. Fiindcă trebuia să fac
asta. Era obligatoriu și, pe undeva, de ințeles: americanul era
starul, trăgea filmul după el. Românul nu era o vedetă (nici nu
cred că-și dorea asta), nu era faimos in toată lumea și nu câștiga
milioane de dolari (deși nu cred că l-ar fi deranjat). Dacă pentru
Bruce Willis era un film oarecare, pentru Iureș era momentul de
glorie. Pe care eu ii ceream să-l impartă, preț de câteva
intrebări, cu Bruce Willis.
Am avut aceeași dilemă când am
intâlnit-o pe Maia Morgenstern, e drept, la ceva timp după ce
jucase in “Patimile” lui Mel Gibson. Timp care permisese tuturor
jurnaliștilor intersați de Mel Gibson să-i pună Maiei toate
intrebările ce puteau fi puse pe această temă. A vorbit Maia in
perioada aceea despre domnul Mel Gibson cât nu s-a vorbit de el in
România de când e actor. A vorbit cu venerație, respect,
recunoștință. O ascultam și o admiram că se poate da pe sine la o
parte, că imparte cu domnul Mel cu atâta generozitate momentul de
apogeu al carierei ei cinematografice (deși sunt convins că vor mai
veni și alte filme bune). O ascultam și mă intrebam dacă nu o
incearcă sentimentul că iși ratează propriul moment de glorie, că
această mare reușită trece pe lângă ea, că tot ce a izbutit trece
pe furiș in contul domnului Mel. Eram, pe de altă parte, bucuros că
nu va mai trebui să o intreb pe Maia despre Mel, aș cum nu mi-a
plăcut să-l intreb pe Iureș despre Bruce. Nu mi se părea corect. Mi
se părea că deviez de la subiect. Și așa am aflat de la Maia că
filmul nu fusese o trambulină pentru cariera ei la Hollywood. Mai
mult, porțile cetății filmului i s-au inchis, iar cariera de
regizor și actor a domnului Mel Gibson a intrat intr-un con de
umbră din cauza modului ofensator pentru evrei in care a prezentat
povestea lui Iisus.
Așadar, e Iureș mare sau e mare
fiindcă a jucat cu Bruce Willis, Tom Cruise sau George Clooney? Pe
noi, jurnaliștii (și pe cei care ne citesc), ne interesează Marcel
Iureș sau Bruce Willis? Maia sau Mel? Ar fi trist să ajungem la
concluzia că de fapt i-am fi vrut pe americani, dar, fiindcă nu-i
putem aborda, ne-am mulțumit cu românii care le erau in
preajmă.
Mă intreb dacă pe undeva nu am
ajuns să ne identificăm cu second hand-ul. Nu mai e vorba doar de
mașini și haine. Am trecut intr-o altă etapă: avem eroi second
hand, avem glorie la mâna a doua doar pentru că, fiind vorba de
conaționalii noștri, ne-am pierdut reflexul de a sesiza valoarea
autentică, de primă mână. Nu ne pot convinge singuri, au nevoie de
proptele.
Și acest lucru se intâmplă poate
și pentru că celor mai mulți dintre noi le place să crească comod
in umbra altora; ne mulțumim să tragem și pe turta noastră din
spuza de pe turta altora. Ambițiile noastre sunt mărunte: vrem să
ajungem in preajma celui mai puternic, nu să fim noi cei mai
puternici. Vrem să fim alături de cei mai buni, nu să fim noi cei
mai buni. Ne sunt suficiente firimiturile care cad de la masa
bogaților.
Nu sunt un patriot, naționalist cu atât mai puțin. Sunt conștient că azi avem puține motive de mândrie, ca nație. Mai puține ca oricând. Dar le avem. Și au meritul de a fi solide și autentice.