Parizienii, dar și turiștii de ocazie dau năvală, stau la
coadă cu ceasurile și ies incercănați și osteniți după ore de
vizitare, dar cu un surâs satisfăcut in colțul buzelor, de la
expoziția deschisă de curând la Musee Maillol și intitulată “C’est
la vie!” (februarie – iunie 2010, intrarea: 11 euro). E ultimul
trend in materie de mondenități pariziene. Dacă n-ai văzut Musee
Maillol de două săptămâni incoace, n-ai văzut nimic. Și dacă n-ai
văzut nimic, ești ori orb, ori mort. Nu vă grăbiți, “C’est la vie”
nu e o odă inălțată vieții, ci un oftat care, ca și in viață, este
eliberat din rărunchi atunci când viața e netrebnică, nemiloasă sau
când tocmai s-a terminat. Ori nu?
“C’est la vie” vorbește mai ales despre moarte, pe 160 de voci
(pictură, grafică, sculptură, artă video, fotografie, cărți,
bijuterii, tricouri, coperți de disc, obiecte), dar pe un singur,
obsedant refren: “Vanitas vanitatum”. Și se intinde de la
Caravaggio la Damien Hirst. Acesta din urmă e prezent in expoziție
cu două lucrări. Prima, fotografiată doar, e celebrissima “For the
Love of God”, probabil cea mai puternică, in tragismul ei, icoană
bling-bling a secolului XXI: un craniu incrustat cu 8.000 de
diamante. E moartea de lux, moartea cu glamour, o mumificare-chic
modernă sau, intr-o altă posibilă lectură, o critică a societății
de consum in care până și moartea a fost ucisă de corupția morală.
La polul opus, un alt craniu-sacrilegiu semnat Hirst, de astă-dată
imbrăcat in muște, care ne amintește moartea rea, descompunerea,
contaminarea, putrefacția.
Intre găvanele celor două tigve, lucrări de Caravaggio,
Zurbaran, Picasso, Braque, Boltanski, dar și de Warhol, Basquiat
sau de regina obiectelor stupefiante, Niki de Saint-Phalle. Nu
lipsește ingerul chinez al morții, Yan-Pei Ming, cel care o atârna
pe Gioconda lui letală in incăperile Luvrului, anul trecut. Și,
desigur, o grămadă de naturi moarte, al căror “suflet” este
prezența neliniștitoare (alături de flori, cărți, instrumente
muzicale și alte blânde vestigii ale lumii noastre) a câte unui cap
de mort.
Pe pereți, printre exponate, citate ca niște epitafuri
(“Mourir d’aimer”, “La Mort de la Mort”) evocă deșertăciunea
deșertăciunilor, inutilitatea științei, a bogăției și a puterii in
fața efemerității existenței; vanitatea cu straie religioase de
care se slujea Reforma sau vanitatea secularizată, cu accente
filosofice și individualiste, care a proliferat după “moartea lui
Dumnezeu”, anunțată de Nietzche.
Printre schelete (spunea cineva: “Ce e un schelet, dacă nu un
manechin, teribil de anorexic, imbrăcat pentru eternitate?”), se
plimbă domnișoare cochete, cu haine ultimul răcnet, care zâmbesc
ințelept și lasă in urmă dâre de parfum și cugetări de tipul: “E-al
naibii de haioasă” (privind o lucrare semnată Pierre et Gilles). Să
nu fim răi, blonde sau brune, fotomodele sau doamne bine, trecute
bine, din arondismentul XVI, toate au dreptate: expoziția pariziană
cu cel mai mare succes din ultimul timp, loc de intâlnire a
protipendadei de pe malurile Senei, nu este deloc macabră, in ciuda
faptului că vorbește despre moarte. Asta pentru că, deși ne cheamă
sub stindardul lui “Memento mori”, ne indeamnă de fapt să ascultăm
de “Carpe Diem”. Pentru că ne amintește că incepem să prețuim un
lucru (viața, in speță) doar când il pierdem.
Probabil, insă, că bomboana pe această colivă tonică este
lucrarea lui Jean-Michel Alberola, un craniu pe care, cu litere
luminoase, stă scris: “La ce bun să mai mori, câtă vreme viața nu
slujește la nimic?” Chiar așa? Atunci: “D’a capo!”
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, in 1982, al Universitatii Bucuresti, Facultatea de filologie, sectia romana-portugheza. Redactor principal (si, incepand cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, intre 1985-2003. Colaborari (cronica literara, cronica plastica, traduceri) la numeroase reviste culturale, incepand cu 1974. Redactor si art-director la diverse publicatii din tara. A semnat mai multe volume de traduceri si un volum de interviuri. Din anul 2000 pana in 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminica.