În spate, o parte moartă a combinatului, care pe vremuri trepida de oțelul încins până la incandescență. Șarja lumina noaptea casele. Le încălzea. Părea că acestea se incing gata să renunțe la îmbrăcămintea de cărămidă și la zugrăveală și să devină și ele oțel.
Nu mai este așa. Reșița mai produce din când în când metal. Rar. Așa citesc în ochii unor intelectuali, unde mai sălășluiește mândria de-a trăi în orașul foștilor oțelari. Nici vechile cuptoare de fontă din 1771 nu vor mai rămâne în picioare, odată ce proprietarul rus va vinde tot ce va putea din combinat, inclusiv istoria orașului. Da, istoria orașului e de vânzare, dacă profitul o cere.
Într-o epocă în care simțul valorii s-a pierdut, într-o epocă în care simțul istoriei s-a pierdut, pe apele Bârzavei trece totuși, în aburii dimineții, bucuria. În această dimineață, se deschide Librăria “semn de carte”. Cu totul neașteptat, o librărie particulară a apărut ca din nimic în plină criză a cărții, în spate atârnându-i o aripă moartă, cu geamuri fumurii, a combinatului, iar prin față trecându-i tramvaie ce-ți dau impresia c-or să deraieze în fiece clipă, în timp ce poartă oamenii spre treburile lor.
O casă veche, cu două curți, încălzită de lemnul care-o îmbracă. Aici, Camelia și Lucian Duca s-au aventurat într-un nou proiect: cărți, în română, germană și engleză, reviste, lucrări de artă, un ceai de plante.
Nu sunt, totuși, singuri în această întreprindere, ci au alături un partener de ținută, participant la toate evenimente culturale organizate de cei doi. Este vorba de Radio Reșița. Printre cărți sau în curtea triunghiulară, demnă de învățăturile lui Euclid despre geometrie, au loc lecturi de poezie, lansări de carte, simpozioane științifice. Copiii din Reșița vin alături de Camelia Duca să învețe desenul, coruri de tineri și foarte tineri vin să cânte de Ziua Copilului, sărbătorindu-și ziua prin muzică.
Librăria are și valența unei galerii de artă, expunând lucrări de sculptură în lemn, dar și picturi, fotografii. Cu toate că a împlinit de curând o lună, librăria a devenit un venue, cum ar spune englezii, ceea ce înseamnă un loc în care cultura își clădește cu fiecare zi așezământul.
Iar proiectele celor doi nu se opresc aici, căci vor amenaja foarte curând spațiul din cealaltă curte, încă plin de o vegetație luxuriantă. Când va fi gata a doua curte, va începe seria concerelor de jazz și rock. Librăria va deveni astfel mai degrabă un centru cultural, gata să capteze pasiunile reșițenilor și ale invitaților din Caraș-Severin și din țară, gata să le dea glas.
Pentru mine, se numește librăria de suflet. Și ușile librăriei nu se închid chiar la ora care stă scrisă pe ușă, căci discuțiile aprinse de după un eveniment pot ține ore în șir, până la miezul nopții. După un recital de poezie, am stat de vorbă până în crucea nopții, iar seara a fost încheiată de o poezie citită la lumina lumânărilor, pe când literele de pe hârtie abia se vedeau. Ce se vedea cu mare limpezime erau sufletele noastre, adunate acolo, în triunghiul lui Euclid de la Reșița.