A.D. 2009. Zarva mare in Marea
Britanie. Dupa mai bine de trei secole de la infiintare, postul de
poet oficial al Regatului Unit a fost atribuit, intaia oara, unei
femei. Zarva si mai mare: Carol Ann Duffy, proaspat unsa poeta de
curte, nu doar ca este femeie, ceea ce contravine cutumei postului
si traditiilor puritane locale, dar mai este si amatoare, pe fata,
de femei (mai clar spus, este lesbiana), ceea ce contravine,
intr-un sens mai larg, cutumelor puritane universale. Pentru noi,
romanii, care am avut nu unul, ci zeci, sute de poeti si poetese de
curte si care ne-am dezbarat oficial de acest post cvasi-oficial,
acum 20 de ani, vestea are si alte dimensiuni. Da, iata ca poti fi
poet de curte in mileniul III, iata ca acest titlu, fara sa fie
purtator de stigmat, exista bine-mersi intr-una dintre cele mai
evoluate democratii ale planetei si ca el ofera fericitului/
fericitei detinator/ detinatoare nu doar gloria (de gen neutru si
de substanta perena, cel putin la nivel de istorie literara
didactica), ci si un salariu. E drept, nu foarte mare (5.700 de
lire sterline/ 6.500 de euro pe an), dar sigur. In schimbul lui,
poetul trebuie sa “tocmeasca” in stihuri frumos sunatoare marile
momente ale Regatului: aniversari, comemorari, casatorii si
inmormantari, sa slaveasca in vers avantat si bine lustruit
prozodic ziua de nastere a Majestatii sale sau ceremonia urarilor
de Anul Nou.
Sa vedem insa cum s-a ajuns la
momentul C. A. Duffy. In Evul Mediu, numerosi monarhi britanici
plateau, cu bani grei, serviciile unor scriitori a caror misie era
sa le puna in valoare stralucirea domniei si meritele personale,
insa rolul de poet oficial al regatului a fost inventat de-abia in
1668, de catre Charles II, care l-a numit in functie pe ilustrul
John Dryden. Urmasii lui Dryden au fost insa mai putin vizitati de
muza decat acesta, asa incat, desi n-a incetat o clipa sa
functioneze, titlul de “poet laureat” isi recapata stralucirea
inceputului de-abia in secolul al XIX-lea, cand postul a fost
ocupat de artisti de talia unui William Wordsworth (da, marele
romantic, inspiratul de geniu din “Lyrical Ballads”) sau Alfred
Tennyson (da, celebrul poet victorian, agnostic si panteist spre
sfarsitul vietii, adanc pretuit de Coleridge).
Pana in 1999, titlul de poet
laureat era decernat pe viata, insa de-atunci, prin hotarare
guvernamentala, a inceput sa fie atribuit doar pe o perioada 10
ani. Andrew Motion, antecesorul domnisoarei Duffy, numit de insusi
Tony Blair, s-a marturisit invins de greaua povara si de delicata
responsabilitate de a naste poeme la comanda, asa incat, spre
sfarsitul mandatului, si-a pus condeiul in cui, simtindu-se cu
desavarsire incapabil sa celebreze nunta de diamant a reginei si a
ducelui de Edinburgh. Ceea ce nu l-a impiedicat sa-si ridice
tainul, cata vreme nicio regula scrisa nu defineste obligatiile
poetului de curte, iar rolul sau este, azi, mai degraba
onorific.
Sa nu uitam un detaliu semnificativ. Printr-o hotarare regala datand din secolul al XVII-lea, poetul curtii primeste de asemenea, pe langa simbrie, si un butoi de Sherry (vin de Xeres), echivalentul a 630 de sticle, pentru a-si afla intr-insul inspiratia. Fara obligatia, desigur, de a-l bea (iata inca un mare cusur ale democratiilor adevarate: creeaza mai multe drepturi decat indatoriri). Va dati seama cati scriitori talentati de la noi ar face, azi, simpaticul pact cu diavolul, nu pentru un post de demnitar cultural sau pentru 5 ani in Parlamentul Europei, ci doar pentru aceasta sursa zilnica de trairi abisale?