Știu un tip, Ramelo, a cărui viață pare ieșită de
sub pana unui romancier.
In anii 90, Ramelo și-a incercat
și el norocul, ca tot omul, iar prin 1994 a devenit
patron.
Apropiații lui iși aduc aminte
că, pe atunci, Ramelo, care-i român get-beget, deși după nume ai
zice că e italian, devenise atât de prosper, incât dădea bani
oricui ii cerea, de ajunsese cel mai iubit om din zona Ozana și de
pe o rază de incă doi kilometri depărtare.
Cinci ani mai târziu, insă,
afacerea lui Ramelo incepu să scârțâie, nevasta il părăsi cu
jumătate din ea, iar Ramelo aruncă mult mai rar cu bani in dreapta
și in stânga. Totuși, fu auzit adesea zicând “Se poate și mai rău”,
iar lumea continuă să-i poarte un anumit respect, deși ceva mai mic
ca inainte.
Cum vremurile țineau tot mai
puțin cu el, Ramelo pierdu repede incă jumătate din jumătatea de
afacere cu care-l lăsase nevasta, dar el nu incetă să dea din când
in când și altora din ceea ce avea. Firește, nu se mai bărbierea
zilnic, iar mașina care odinioară fusese faima și mândria firmei
sale, fu inlocuită cu una oarecare. Totuși, uitându-se la
pensionarii zgribuliți din blocul lui și de pe stradă, zicea: “Se
poate și mai rău”.
In 2002, afacerea lui Ramelo
dispăru de-a binelea, Ramelo vându apartamentul cu patru camere și
iși cumpără unul cu două, iar vecinii incepură să-i poarte pică,
pentru că acum cadourile se răriseră tare de tot. Totuși, Ramelo le
dădea binețe surâzător și le spunea celor care-l mai ascultau: “Se
poate și mai rău”.
Pe urmă, Ramelo iși termină
banii, vându apartamentul de două camere și cumpără o garsonieră,
dar nu uită să le dea din când in când celor de la birtul in care
eșuase câte-o cinzeacă, mai mereu surâzător și tot adăugând: “Se
poate și mai rău”.
De doi ani, după ce a lucrat ca
șofer la o firmă și a fost concediat, Ramelo stă toată ziua in
barul nenorocit unde pe vremuri prietenii roiau in jurul lui. Și-a
vândut garsoniera, hainele pe el s-au sleit de oboseală, iar Ramelo
nu ezită să-ți ceară o țigară și o bere de cum intri in local.
Politicos, desigur, foarte politicos. Oooo, ceri cam mult, nene,
nimeni n-are-n vremurile astea.
Totuși, Ramelo incă surâde: il vede intrând pe Angi (nici ăsta nu-i italian, Dumnezeu știe cine și de ce l-a botezat așa), care obișnuiește să doarmă pe stradă și pe care nimeni, dar chiar nimeni nu dă un sfanț. “Se poate și mai rău”, zice Ramelo și surâde ca-n vremurile bune. Se poate.